De ce ne pleacă medicii

• Tweet

Absolvenţii de medicină se plâng în aceste zile că posturile de rezidenţi din spitale sunt insuficiente pentru numărul mare al candidaţilor. Societatea civilă se plânge că în spitale nu există suficienţi medici, aceştia fiind nevoiţi să ia calea pribegiei prin Europa. În paralel, Ministerul Sănătăţii are propriile explicaţii în legătură cu acest paradox - pas de mai înţelege ceva.

E drept, guvernarea Emil Boc a închis o sumedenie de spitale, halatele albe fiind puse pe liber, de la infirmiere şi asistente până la medici cu expertiză îndelungată. Alături de acestea, debutanţii s-au văzut puşi în situaţia de-a nu avea unde se angaja, singura variantă disponibilă fiind jobb-urile în străinătate. Guvernarea Ponta, sub bagheta ex-ministrului Sănătăţii, Nicolae Bănicioiu, a redeschis unele spitale, iar cele private au dat şi ele o mână de ajutor, angajând câţiva absolvenţi medicinişti. Cu toate acestea, se pare că debutanţii tot n-au unde se angaja, pentru posturile de rezidenţi scoase la concurs participând peste 20 de candidaţi pe un singur loc. Moment în care este cazul să ne întrebăm cu toţii ce-ar fi de făcut pentru ameliorarea situaţiei.

Prima întrebare care s-ar pune ar fi: din ce motiv, deşi există un deficit alarmant de medici la toate nivelurile de pregătire profesională, nu se ia nicio măsură în acest sens? Motivul principal ar consta în faptul că nu există fonduri suficiente, iar infrastructura medicală din România este mult prea precară, comparativ cu ce ne-am dori. Pe de altă parte s-ar putea vorbi despre retribuirea jignitoare a halatelor albe, mai cu seamă a celor care abia au ieşit de pe băncile facultăţii (fiindcă celelalte mai experimentate se descurcă, rotunjindu-şi veniturile pe alte căi). Dar, în această situaţie, de ce se înghesuie absolvenţii să devină rezidenţii sau stagiarii, ca să se angajeze în ţară, când pot pleca direct afară, fără a mai sta cu mâna-ntinsă?

Răspunsul, cât ar fi el de deranjant pentru multe cadre medicale, ne-a parvenit tocmai de la anumiţi factori importanţi din cadrul Ministerului Sănătăţii, care au dorit să-şi păstreze anonimatul din motive lesne de înţeles. România investeşte enorm în formarea medicilor, raportat la câţi dintre absolvenţi rămân ulterior, după ce se specializează, să practice profesia în ţară. Iar dacă tot nu există fonduri suficiente pentru finanţarea actului medical propriu-zis, de ce s-ar investi în pregătirea absolvenţilor? Care absolvenţi, în marea lor majoritate - şi poate nu sunt de condamnat pentru asta - visează să practice medicina afară, în UE, după ce s-au specializat în România aproape pe gratis.

Absolvenţii de medicină sunt primiţi şi acum în spitalele comunitare, imediat după terminarea facultăţii. Numai că, pe perioada stagiaturii, care nu este deloc scurtă, sunt trataţi ca sclavii pe plantaţie, ajungând ca meritele să le fie recunoscute după ani buni de practică şi fără nicio abatere. Nu la fel se pune problema atunci când merg dincolo ca specialişti. Situaţie în care nu au de rezistat decât o perioadă de probă de câteva luni, maximum un an de zile, după care sunt trataţi la fel ca restul medicilor comunitari. Şi-atunci, nu e mai bine să-şi facă rezidenţiatul în ţară, fără prea mari costuri şi eforturi?

N-am vrea să se creadă că absolvenţii de medicină ar fi nişte profitori ai sistemului medical româneasc (deşi unii ar putea considera că sunt), de vreme ce legislaţia UE le permite să lucreze oriunde găsesc ei de cuviinţă. Dar trebuie să înţelegem şi faptul că investiţiile în formarea cadrelor sunt atât de reduse, poate, tocmai din acest motiv. Că străinii care învaţă contra cost în universităţile noastre cum se foloseşte bisturiul pleacă pe urmă, hai-hui prin Europa, este una. Dar că noi toţi plătim ca absolvenţii români de medicină să se specializeze pe gratis şi-apoi să plece după ce s-au perfecţionat, ca să aibă o viaţă şi-o carieră mai bune, este cu totul alta.

Dan Coste