De la România anațională la Europa americană (I)

• Tweet

Reputatul autor american Robert Kaplan a publicat recent o carte intitulată „În umbra Europei: două războaie reci și o călătorie de treizeci de ani prin România și mai departe". De asemenea a scris pentru Wall Street Journal articolul incitant intitulat „Noua hartă medievală a Europei".

Două texte abundând de prejudecăți conduse prin demonstrații speculative către concluziile dorite. Citite împreună ele ne ajută mai puțin să vedem realitatea prezentă, cu istoria ei, pe cât ne îngăduie să înțelegem o posibilă viziune americană asupra unei viitoare realități geostrategice pe care SUA ar dori să o construiască folosind țări ca România; mai general, bazându-se pe "Noua Europă", prezumtiv rusofobă dar și germano-sceptică.

1. De ce este România stâlpul de rezistență ideal al unei arhitecturi de securitate americane în Europa de est și sud-est? Pentru că, „spre deosebire de vecinii săi, precum Polonia și Ungaria, România nu s-a grăbit să își ia locul într-o Europă integrată, la sfârșitul Războiului rece." Această opțiune, datorată faptului că evenimentele anului 1989 nu au adus la putere forțe democratice ci pe "comuniștii reformați", iar nu impusă - Doamne ferește! - de vreun refuz occidental, ar fi scăpat-o atât de dezmembrare cât și de completa dependeță de o UE care, între timp, și-a abandonat valorile.

Robert Kaplan: „Românii s-ar putea să mă contrazică dar eu cred că preluarea conducerii, după lovitura de stat împotriva lui Ceaușescu, nu de către democrați ci de comunștii reformați, a fost până la urmă un lucru bun, pentru că a asigurat țării șase ani de stabilitate fără de care România ar fi putut plonja în violență - așa cum s-a întâmplat în Iugoslavia. Amintiți-vă: România nu a avut o societate comunistă normală ci o societate stalinistă, care a fost cu mult mai în urmă față de Polonia și Cehoslovacia. De aceea a avut nevoie de un alt tip de tranziție, pe care comuniștii reformați au furnizat-o. Da, ei au oprit multe reforme dar au menținut situația stabilă. Răul cel mai mare (dezmembrarea - nn) nu s-a produs."

Prin aceste considerații domnul Kaplan reia argumentația controversată a Președintelui Ion Iliescu care în anii 1990 se temea că o reformă prea rapidă - precum cea lansată de echipa premierului Petre Roman (în 1990 formată, vezi Doamne, din „comuniști reformați" deveniți „democrați" în guvernarea din 1996 prin simpla atingere de CDR) - ar putea pune în pericol unitatea națională și integritatea teritorială a României.

Comparația cu Iugoslavia este un alt motiv de perplexitate. Iugoslavia era cea mai capitalistă dintre țările comuniste. Acolo nu a avut loc o revoluție sau măcar ceva de felul unei lovituri de stat. Vechii lideri au rămas la putere iar reformele iugoslave nu au fost nici pe departe cele mai ambițioase. Nu ritmul și profunzimea schimbării au provocat, deci, fracturarea statului ci slăbiciunile interne ale sistemului său federal, exploatate din afară de Occident, potrivit unei idei de fragmentare a statelor central europene cu scopul de a fi controlate mai ușor și de a servi mai bine în tranzacționarea echilibrelor geo-strategice de tip westfalian.

Pe de altă parte și România a avut parte de violențe până prin 1999 (a se vedea „mineriadele" sau rebeliunea de la Târgu Mureș din 1990), cu potențial de dezmembrare a țării; dar construcția națională românească, fiind organică, a ținut. Să continuăm, însă, citarea: „Schimbările istorice majore care au fost efectuate gradual au funcționat mai bine decât schimbările bruște și dramatice. Polonia și Republica Cehă au fost gata pentru schimbări imediate întrucât ele au avut burghezii și clase mijlocii deja născute. Ele au avut și comuniști reformați în multe cazuri. A existat o istorie a acestora în timp ce Ceaușescu îi eliminase pe cei mai mulți dintre aceia care erau comuniști reformați. (Prin urmare "comuniștii" care au "confiscat" puterea la București nu erau nici ei chiar atât de "reformați". Cu adevărat „reformați" trebuie să fi fost comuniștii prosovietici iepurați de regimul ceaușist. - nn) România a ieșit încet pe poartă pur și simplu fiind stabilă și clădind rate de creștere care chiar dacă ar fi minore la scară istorică, sunt foarte bune ținând seama de situația Europei din ultimii ani."

De ce oare, totuși, fruntașii reformelor (de fapt dogmaticii șocului fără terapie) și favoriții Occidentului din anii 1990, deși înaintați, au rămas în pagubă? Domnul Kaplan explică: "Reforma graduală a României și ritmul său lent de integrare în UE, au lăsat Bucureștiul în afara celor mai ambițioase proiecte ale Uniunii - cum ar fi eurozona și spațiul Schengen - dar românii sunt norocoși că s-a întâmplat așa", pentru că UE oricum se destramă. Se înțelege că prăbușirea inevitabilă a UE îi va afecta mai puțin pe cei mai puțin integrați.

Adevărul este că reforma de sistem (de fapt revoluția) a durat în România doar până în 1991 (când numai trecerea la convertibilitatea totală a leului, deja programată pentru sfârșitul aceului an, a fost amânată din cauza revoltei minerești izbucnite în toamnă). Cine a făcut-o mai repede? România a părăsit Pactul de la Varșovia și CAER odată cu celelalte țări din fostul bloc sovietic și a început drumul către NATO și UE odată cu membrii Grupului de la Vișegrad.
În realitate nu reforma a durat mai mult în România ci colonizarea. Din acest punct de vedere, Edmund Burke, citat de Robert Kaplan, a avut dreptate: marile schimbări care se realizează mai încet sunt mai temeinice și mai durabile. Asta explică de ce și decolonizarea a început mai repede în statele Grupului de la Vișegrad; cu atât mai mult cu cât, din varii motive ținând de lideri, de popor, de tradiții și de context, acolo colonizarea (ca și comunismul) nici nu a fost atât de completă.

Domnul Kaplan ne convinge că statutul colonial (pe care, evident, nu îl pomenește pe nume) are avantaje certe și nu merită negat. "România este pe punctul de a realiza o creștere economică de 4%. Românii speră să treacă în fruntea Europei la acest capitol. România este foarte stabilă. Economia ei s-a comportat mai bine în ultimii zece ani decât în aproape orice alt loc în Europa. Ea nu are partide fasciste pro-ruse. (Prin urmare, partidele fasciste sunt obligatoriu rusofile sau partidele rusofile sunt neapărat fasciste. - nn) Este mai sănătoasă politicește decât Polonia. (Probabil pentru că în Polonia votul popular a adus la putere un guvern suveranist de orientare național-conservatoare, în timp ce în România, anarhia „străzii" i-a permis Președintelui Republicii să aducă la putere un guvern personal de factură colonială.) România o duce bine. Albania o duce aproape la fel de bine, luând în considerare cât de săracă a fost. NATO a luat Muntenegrul în alianță, ceea ce ajută."

Trecând peste „onoranta" și „relevanta" comparație dintre România și Albania, ghicim că intrarea Muntenegrului în NATO „ajută" întrucât acesta, împreună cu celelalte două, barează drumul Rusiei către Mediterana prin Balcani dar și al migrației musulmane dinspre Eurasia și Orientul Apropiat, tot prin Balcani (este drept „mai puțin dezvoltați și, în cazul Macedoniei, Kosovo și Bulgariei, mai puțin stabili decât Europa Centrală"), spre Europa. Iată o adevărată arhitectură de securitate. O arhitectură pe care o poate servi cel mai bine o Românie bogată în categoria săracilor (sic!), înstrăinată de UE, fără identitate sau ambiții naționale, permisivă față de tutela supranațională. Suficient de tare ca să reziste asaltului euro-asiatic. Suficient de slabă ca să respecte disciplina tactică impusă de agenda euro-atlantică.

Adrian Severin

(Va urma)