De la România anațională la Europa americană (III)

• Tweet

3. Alarmă! Europa occidentală se renaționalizează! Poate fi, oare, pus semnul egalității între dezamăgirea și neliniștea provocate membrilor estici ai UE de „renaționlizarea" Europei occidentale și redeșteptarea demonilor hegemonismului „națiunilor imperiale" europene, pe de o parte, și dorința respectivilor membri de a renunța la identitatea și agenda lor națională, pe de altă parte?

Robert Kaplan se pare că asta vede. „În timp ce Europa se străduiește să dobândească o viziune mai strategică, cea mai importantă armă a sa în lupta cu autoritarismul putinist ar putea fi chiar arma sa cea mai veche: atracția puterii sale „prietenoase", ancorată în supremația legii (statului de drept) și drepturilor omului afirmată în statele membre ale UE." Acestea au însă în prezent o percepție diferită asupra amintitelor valori circumscriind conceptul de „soft power".
„În Europa de Est UE nu este privită cu același cinism ca în Europa occidentală. Cinismul pe care îl găsești în Washington și în Europa de vest, în relația cu UE, este mult mai profund decât în România. În România încă mai ai sentimentul că UE constituie supraviețuirea națională. Este drumul nostru de a ieșire din istorie, drumul nostru de ieșire din națiunea etnică în statul de drept care îl protejează pe individ. Asta este foarte puternic resimțit în România." Cu alte cuvinte, "Europa de est vede acum ceea ce Europa de vest vedea cu douăzeci de ani în urmă - o șansă ca istoria să fie învinsă. Dar pe când istoria își întinde încă o dată brațul lung peste Europa, atingerea sa rece este resimțită mult mai profund la Varșovia și București sau la Belgrad și la Skoplie decât la Bruxelles."
Să descâlcim aceste idei pentru a le înțelege sensul.

În primul rând, este clar că, dând expresie unui punct de vedere american (nu unicul), Robert Kaplan deplânge tendința UE de a renunța la abordarea exclusiv normativistă care a asigurat pacea în Europa occidentală după cel de al Doilea Război Mondial și ar fi transformat ordinea paneuropeană (de la Gibraltar la Bering sau de la Atlantic la Urali) după încetarea Războiului Rece dintr-una a confruntării în una a solidarității și cooperării, în favoarea abordării geo-strategice bazate nu pe primordialitatea valorilor ci pe aceea a interesului național și a echilibrului de putere. Domnul Kaplan crede că puterea UE stă în superioritatea morală a normelor care îi guvernează conduita pe plan intern și extern, iar nu în capacitatea de a câștiga competițiile geopolitice prin abilități fizice. El susține că pretențiilor geopolitice ale unei puteri precum Rusia, UE le poate rezista opunându-le principiul supremației legii și drepturile individuale ale omului anațional iar nu puterea reală a armatei sau a economiei gândită și organizată în termeni geografici, teritoriali. Desigur, europenii trebuie să își consolideze capacitățile militare dar asta numai spre a putea servi eficient strategia transatlantică, spre a completa și suplini, după caz, puterea militară a SUA.

În mod tradițional, Washingtonul (cel puțin cel neoconservator), ca și vărul său londonez, dorește o „Europă-piață" întrupând concepția neoliberală pe care a așezat-o la temelia lumii („Lumea clădită de America", după cum sună titlul cărții unui alt Robert faimos, Robert Kagan) iar nu o „Europă-putere". Aceasta întrucât în măsura în care UE începe să gândească în termeni geo-strategici în raporturile cu Rusia, ea va gândi în aceeași termeni (și de fapt, a început să o facă) și în raporturile cu America. Cum transformarea Europei occidentale („Vechea Europă") din „putere soft" (de catifea) în „putere hard" (de fier) pare de neoprit (inclusiv sub impuls rusesc), SUA caută în estul continentului („Noua Europă") un aliat dispus să fie o „putere fără dinți". Prin urmare dependentă de „proteza americană" și de aceea obligată să accepte „meniul american".

Robert Kaplan, ca și Robert Kagan sau George Friedman, cred că au găsit amatori pentru constituirea unei asemenea puteri în statele susceptibile să formeze acel intermarium despre care am vorbit anterior. Ele ar fi mai „europene" - adică mai dispuse să renunțe la agenda națională și deci la geopolitică - decât Europa însăși (sic!) și astfel apte să urmeze agende geopolitice supranaționale. Or, aici apare neînțelegerea.

Adrian Severin

(Va urma)