• Tweet

Se întâmplă la New York. Chiar acum. Teodor Meleșcanu, ministrul de Externe al României, face lobby, pentru el și pentru statul român, în vederea dobândirii statutului de membru nepermanent al Consiliului de Securitate. Ceea ce înseamnă și președinția temporară a celei mai mari organizații internaționale. Este o demnitate mai mult simbolică.

Această ofensivă diplomatică nu ține, însă, cont de factorul Donald Trump. România tocmai și-a dat consimțământul pentru pactul privind schimbările climatice. În timp ce Statele Unite tocmai s-au retras. Și, peste numai câteva zile, Klaus Iohannis se întâlnește, în Biroul Oval, cu președintele Statelor Unite.
Poziția României, dată fiind și apropierea dintre cele două evenimente majore, pare să fie o sfidare la adresa președintelui Statelor Unite. Poziția sa este fermă și era cunoscută de mult timp. Încă din campania electorală. Donald Trump susține că multe dintre măsurile privind protecția naturii sunt exagerate, extrem de costisitoare și aduc prejudicii directe economiei Statelor Unite. În această chestiune, România a virat într-o direcție total opusă cu numai câteva zile înaintea întâlnirii la vârf dintre cei doi președinți. Aparent, Bucureștiul își exercită astfel suveranitatea. Dreptul la o politică proprie. Dacă nu cumva, la mijloc, este cu totul și cu totul altceva.

Nu toate statele Uniunii Europene s-au grăbit să parafeze Acordul de la Paris. Unele ezită. Altele au transmis deja semnale clare de refuz. România, prin șeful diplomației de la București, diplomație coordonată de la Cotroceni, s-a pronunțat. Deși România este doar un stat mediul al Uniunii Europene, ca mărime și ca populație, și se plasează în coada plutonului în raport cu Produsul Intern Brut, poziția ei geografică și parteneriatul ei cu Statele Unite în flancul sud-estic NATO schimbă cumva ordinea valorică. Tocmai de aceea suntem un partener strategic al Statelor Unite. În condițiile în care suntem și membri de categoria a doua ai Uniunii Europene.

Atâta timp cât Statele Unite au întreținut un parteneriat strâns cu Uniunea Europeană în general și cu Germania în special, acest dublu statut al României nu a contat prea mult. Numai că, acum, asistăm la divorțul dintre Statele Unite și Germania. Iar Bucureștiul, cum am arătat și într-un demers editorial anterior, este obligat să opteze. Altfel rămâne în șpagat. Un șpagat extrem de periculos. Și se pare că Bucureștiul a dat un prim semnal, prin acțiunea ministrului de Externe, privind tabăra în care intenționează să se plaseze în viitor. Iar această tabără, în viziunea lui Klaus Iohannis, este Germania.

Mă număr printre fanaticii ideii de asumare a independenței și suveranității naționale cu orice preț și cu orice risc. Pentru că altfel pur și simplu ne pierdem identitatea. De aceea, în principiu, orice decizie este în acord cu cu interesul național, oricât de curajoasă ar fi și oricât de riscantă ar fi, este preferabilă unei indecizii ori adoptării unei poziții slugarnice față de vreuna dintre părți. În principiu, ca român, ar trebui să fiu mândru că, înainte cu câteva zile de întâlnirea la cel mai înalt nivel din Biroul Oval, autoritățile de la București semnalizează puternic faptul că sunt capabile să adopte decizii în contrasens cu cele ale Washingtonului. Numai că raționamentul de mai sus este valabil doar în principiu. Doar teoretic. Și asta din două motive.

În primul rând, nu sunt deloc sigur că această convenție internațională privind salvarea climei este o acțiune chiar atât de motivată științific și de eficientă în plan practic. Este clar că se schimbă clima, uneori dramatic, dar nu este deloc clar pentru oamenii de știință din lume că la originea acestei schimbări se află imprudențele săvârșite de om printr-o industrializare riscantă și un consum periculos al carburanților. Lumea științifică este împărțită din acest punct de vedere. Și în trecut, Statele Unite au respins ceea ce, inițial, s-a numit Protocolul de la Kyoto. Există curente contrarea atât în lumea științifică, cât și în lumea politică. Oare de ce România, care în general e codașă atunci când trebuie să ia decizii majore, dovedind chiar o condamnabilă lipsă de decizie și uneori lașitate, se grăbește acum să aleagă una dintre tabere?

Nu cunosc răspunsul. Și nici nu încerc să insinuez că există o intenție ascunsă. Demersul se îndreaptă într-o cu totul și cu totul altă direcție. Pe care o enunț în felul următor: atunci când România trebuie să ia decizii majore, de natură să aibă consecințe importante pe termen mediu și lung, aceste decizii trebuie asumate colectiv. Iar asumarea colectivă înseamnă dezbaterea lor și un acord dat de către Parlamentul României.

O decizie a președintelui României sau a ministrului de Externe sau chiar a prim-ministrului într-o chestiune cardinală, dacă are și acordul prealabil al Parlamentului, devine mult mai puternică. Dobândește o reală greutate și exprimă, într-o măsură convingătoare, voința colectivă a românilor. În schimb, o decizie, oricât de bună ar fi ea, care este luată haiducește, de unul sau de altul dintre demnitarii statului, rămâne lipsită de un suport real. Și se poate transforma într-un simplu act formal de voință sau într-un demers pur demagogic.

Mi-e foarte teamă că, în această situație în care ne aflăm, graba strică treaba. Că, fie din prostie, fie cu o anumită intenție, Bucureștiul s-a grăbit să dea un semnal contrar poziției Washingtonului. Aliniindu-se, în mare grabă și fără existența unui acord parlamentar, poziției Berlinului. Și acum este obligatoriu să fac o precizare. Într-o chestiune sau alta, poate să existe un acord general dat de Parlament. Pentru adoptarea unui anumit fel de politică externă. Numai că realitățile nu sunt eterne. Contextul internațional suferă schimbări. Uneori dramatice. Cum este, astăzi, ruptura intervenită între Washington și Berlin. În asemenea situații speciale, chiar dacă există un acord general, de tipul "România este un partener atât la Statelor Unite, cât și al Europei", este obligatorie rediscutarea conjuncturii externe, astfel încât Parlamentul să aibă posibilitatea să își dea, într-o direcție sau altă, un nou acord punctual sau conjunctural. Ceea ce, astăzi, lipsește. Astfel încât Klaus Iohannis pleacă la vânătoare ca un câine surd.

Sorin Rosca Stanescu