La moartea lui Vadim Tudor: Cum s-a înființat revista România Mare

• Tweet

O bună parte a vieții publice românești a uitat perceptele creștinești care spun „despre morți numai de bine", blamându-l pe omul Corneliu Vadim Tudor, dar și cariera controversată a acestuia. Și este aproape firesc să se întâmple așa, de vreme ce nici „tribunul" n-a pregetat, timp de 25 de ani, să-și înjure adversarii, de orice factură, ca la ușa cortului. Ca atare, primește din partea acestora exact ceea ce le-a oferit, la paritate și reciproca. Din fericire, nu ne numărăm printre cei înjurați, așa că - din punct de vedere logic - nu putem fi acuzați de părtinire.

Dar subiectul materialului de față este cu totul altul, oarecum in memoriam, ce se referă la adevăruri pe care populația nu le cunoaște, cu toate că n-au fost clasificate ca secrete de stat. Și anume, înființarea revistei „România Mare", după care a urmat constituirea partidului cu același nume și ascensiunea politică a de-acum defunctului Tudor. Lasând, bineînțeles, la o parte oportunismul deșănțat al „tribunului" pe timpul ororii comuniste, căruia cetățeanul cu pricina îi cânta osanale cu duiumul în schimbul unor avantaje materiale și sociale.

Pe când eram redactor principal la cotidianul „Dreptatea", undeva prin 1990, înainte să ne calce minerii lui Ion Iliescu, mânați de la spate de către pseudo-minerul Miron Cosma, venerabilul președinte al țărăniștilor - marele om de stat Corneliu Coposu - a primit o vizită neașteptată. S-a prezentat în audiență neanunțată Corneliu Vadim Tudor, cu următoarea propunere-ofertă: Cotidianul partidului să fie transformat într-o tribună de luptă împotriva tuturor, pe principii naționaliste revizioniste și patriotarde, sub numele de „România Mare". La întâlnire a participat și directorul „Dreptății", Paul Lăzărescu. Cu o atitudine calmă, conciliantă, Coposu i-a ascultat respectivului pledoaria oportunistă și în aceeași măsură suspicioasă, fără a-l întrerupe. Nu la fel a procedat și mult mai calmul director Lăzărescu, care a părăsit cabinetul seniorului, trântind ușa după el.

Directorul nostru a venit glonț în redacție, roșu la față de furie - ceea ce nu i se întâmpla niciodată - relatându-ne ce se petrece. Ziariștii prezenți, majoritatea în devenire (n-am să pomenesc numele acestora, ca să nu se supere din cine știe ce motive), am rămas siderați. Cum se putea ca unul ca Tudor, care a lins și a pupat undeva întreaga clasă politică comunistă, în frunte cu familia odiosului - beneficiind din plin de favorurile regimului totalitar - să vină cu o asemenea propunere la țărăniști? Drept pentru care am ieșit imediat și cu toții în curte, prezentându-ne verbal demisiile, dar fără a vocifera și-a striga lozinci, pentru că la acea dată, atare obicei încă nu se împământenise.

Auzind, totuși, rumoarea din curtea partidului unde-și avea sediul și redacția „Dreptății", Corneliu Coposu a trimis după directorul Paul Lăzărescu, ca să afle ce se întâmplă. Iar dialogul care a urmat s-a derulat aproximativ așa:
- Ce se întâmplă, Paule?
- Cornele, ziariștii nu-l vor pe Vadim Tudor ca să le fie șef și să facă alt ziar.
- Și tu? a întrebat seniorul, cu diplomație.
- Nici eu nu-l vreau.
- Foarte bine... Așadar, d-le Tudor, jurnaliștii noștri nu te vor.
- Nici nu trebuie ca ei să mă vrea, a fost răspunsul imediat al „tribunului". Decizia se află în mâna dumneavoastră.
- Aici te cam înșeli, dragă domnule, pentru că acum este democrație.
Modul elegant în care a depășit Corneliu Coposu această problemă delicată a fost uitat demult și de mulți, dar nu chiar de toți.

În continuare, Tudor Corneliu Vadim a încropit un plan de editare a revistei „România Mare", depunând o cerere în acest sens la Guvernul României, spre aprobare. Că așa gândea respectivul la începutul lui 1990: dacă vrei să faci ceva, ai nevoie de aprobare de la Împărăție. Cum solicitarea era pe cât de inedită, pe atât de nefirească, a ajuns pe masa primului-ministru al Frontului Salvării Naționale, Petre Roman. Acesta, neînțelegând prea bine despre ce era vorba, a direcționat cerera spre Adrian Sârbu (actualul patron al Pro TV, acum cercetat penal și pasibil de pușcărie), care ocupa postul de secretar de stat pe probleme de mass media și părea mai în măsură să rezolve situația. Cum nici Sârbu n-a vrut să se lege la cap, a direcționat-o cererea spre Ministerul Culturii, condus de Andrei Pleșu. Iar Pleșu s-a spălat la fel de degrabă pe mâini, redirecționând-o spre premierul Roman. Și acesta, la rândul lui, a redirecționat-o spre Adrian Sârbu, care - în disperare de cauză - o uitat-o într-un sertar, așteptând să se așterne praful peste ea. Și s-a așternut.

În cele din urmă, revista „România Mare" a văzut lumina tiparului fără niciun fel de aprobare, căci nici n-avea nevoie de așa ceva. Noi, cei de la „Dreptatea", am cumpărat primul număr și-am pus-o urgent de-o ședință de redacție, ca să combatem publicația în zilele următoare, din toate punctele de vedere. Ne-am împărțit sarcini și-am alcătuit un plan de bătaie, pe diverse compartimente, din care am făcut și eu parte. De la lingvistică la concepție și logică gazetărească, până la..., dar ce mai contează. N-am dormit totată noaptea, lucrând la acest proiect, probabil la fel ca și ceilalți colegi ai mei implicați în temă. Dar dimineața, la ședința de redacție, am ajuns cu toții la concluzia democratică potrivit căreia oricine poate susține ceea ce crede de cuviință, potivit libertății cuvântului, fără a se teme de regim ori de oprobiul colegilor de breaslă. Iar din partea „Dreptății" n-a văzut lumina tiparului nici măcar un articol care să blameze apariția „României Mari", deși multor militanți, această abordare nu le-a convenit.

Dan Coste