• Tweet

Condamnarea și încarcerarea lui Mircea Băsescu a pus în umbră evenimentul major al săptămânii. Bulgaria a lăsat în ofsaid România la Marea Neagră. Inițiativa Bucureștiului, vizând o colaborare strânsă militară cu celelalte două state NATO și riverane, Turcia și Bulgaria, a fost dinamitata de autoritățile de la Sofia. În mod implacabil.

Este o lovitură cumplită pentru diplomația de la București, în materie de autoritate și credibilitate. Cine e de vină? Odată cu anexarea Crimeei de către Federația Rusă, situația geostrategică de la Marea Neagră s-a schimbat. În acest moment, Rusia se găsește la 200 de kilometri de Constanța și, prin avanpostul din Crimeea, domină, sub aspect militar, Marea Neagră. Spre deosebire de Turcia, care, fiind un stat NATO, nu poate lua decizii majore decât după ce obține un acord al aliaților, Vladimir Putin, în calitate de comandant suprem al forțelor armate ale Federației Ruse, este împuternicit să-și asume, instantaneu, propriile decizii. Deci, poate fi mai rapid. Iar rapiditatea înseamnă un uriaș avantaj în cazul unui conflict. În plus, Federația Rusă a anunțat un program accelerat de dotare și modernizare a flotei sale militare din Marea Neagră. Statele NATO riverane, între care și România, sunt, prin urmare, nu numai amenințate direct, prin declarațiile belicoase ale unor oficiali ai Federației Ruse, ci și indirect, în maniera descrisă mai sus.

Îmi este cât se poate de limpede că așa-zisa inițiativă a Bucureștiului, privind colaborarea militară, în zona Mării Negre, cu Turcia și Bulgaria, nu ne aparține. Ca aliat strategic al Statelor Unite, România a fost încurajată, în acest sens, de către autoritățile de la Washington. Ba mai mult chiar, eu aș spune că s-a ajuns astfel la o inițiativă sugerată. Și apoi asumată. Evident, preparativele pentru acest gen de acțiune diplomatică au presupus o premisă infirmată de realitate. Și anume că România este capabilă să convingă atât Ankara, cât și Sofia asupra importanței unei colaborări strânse militare în Marea Neagră. Această presupunere, la rândul ei, se baza pe virtuțile diplomației românești. Nu ajungi să faci publică o viitoare înțelegere într-un domeniu atât de semnsibil până când Serviciul de Informații Externe nu îți garantează că nu te pot aștepta surprize pe parcurs și până când diplomații de carieră nu discută, cu omologii lor, toate detaliile acestei înțelegeri, ajungând, pretutindeni, la consens. Un asemenea acord, în momentul în care apar, la vedere, președinții sau prim-miniștrii pentru a-l semna, este deja perfectat în detaliu, întâlnirea respectivă reprezentând mai mult o pantomimă în beneficiul opiniei publice internaționale.

Ceea ce nu s-a întâmplat. Serviciul de Informații Externe le-a furnizat decidenților politici de la București rapoarte eronate. Optimiste. Fără acoperire. Agenții noștri nu au reușit să afle că, în perioada anterioară, a avut loc un intens balet diplomatic între Sofia și Moscova. Și că partenerii noștri bulgari au fost încurajați să aleagă o altă soluție. Cea a plajelor destinate turiștilor și nu a unei Mări Negre sigure sub aspect militar, siguranță garantată de fregatele militare.
Și astfel, Bulgaria ne-a dat pas. O palmă usturătoare, venită atât din direcția președinției, cât și din cea a guvernului. În acest moment, lăsată în ofsaid în ceea ce privește strategia de securizare la Marea Neagră, România s-a pus într-o situație extrem de penibilă față de Turcia, față de Statele Unite și față toți ceilalți parteneri NATO. Și nu este vorba doar de costuri de imagine. Dacă Bulgaria refuză această soluție, a cooperări flotelor statelor NATO din Marea Neagră, Alianța trebuie să găsească urgent o altă soluție. Pentru că altfel nu numai flancul sudic al noii Europe și al noilor partenri NATO este pus în pericol, ci, într-un pericol potențial extrem de grav, se va afla întreaga Europă.

De ce situația este complicată? Și de ce se ajunsese la soluția acestei inițiative românești, sugerată și asistată de la Washington? Conform Convenție de la Montreux, reîntarită de-a lungul timpului, Turcia a deschis strâmtoarea, pentru accesul în Marea Neagră, tuturor statelor, dar în anumite condiții. Cea mai importantă dintre acestea este limitarea drastică a prezenței, în Marea Neagră, a forțelor militare neriverane. Și ce consecințe are Convenția de la Montreux, în raport cu anexarea Crimeei? Prin anexarea Crimeei, este amenințat întreg echilibrul militar din Marea Neagră. Exact ceea ce a urmărit Rusia. Pentru a apăra statele riverane, în special cele NATO, este necesară creșterea rapidă și exponențială a efectivelor de care dispun state NATO riverane. Ele sunt singurele care au acest drept, conform Convenției de la Montreux. Aceste state sunt Turcia, România și Bulgaria. Turcia, în acest momnet, reprezintă, încă, o prezență militară extrem de puternică în Marea Negară.

România și Bulgaria au efective nesemnificative, atât sub aspect numeric, cât și al dotărilor de ultimă generație. Soluția propusă de România era bună. Cele două state, România și Bulgaria, urmau să facă eforturi considerabile, pentru a se dota și instala militar în Marea Neagră, suplimentând, într-o măsură suficient de mare, forță aliatului lor, Turcia. Desigur, undeva în fundal, marele regizor, Statele Unite, urma să se ocupe atât cu înzestrarea celor două flote militare, ale României și Bulgariei, cât și cu susținerea unei finanțări semnificative și fără precedent în istoria acestor state.
În acest mod, utilizându-și trei aliați, state riverane la Marea Neagră și membre NATO, Statele Unite puteau participa, în viitor, dacă nu direct, în mod sigur indirect, la restabilirea echilibrului geostrategic în Marea Neagră. Rezervându-și avantajul de a fi, în continuare, marele regizor. Toate aceste planuri au fost, până una-alta, date peste cap de Bulgaria, care a făcut o periculoasă piruetă politică, și de România, care a făcut un joc diplomatic dezastruos. Cine plătește factura pentru această uriașa prostie, care a condus la un eșec de etapă la fel de uriaș?

Sorin Rosca Stanescu