• Tweet

Deși au trecut aproape trei decenii și jumătate de la evenimentul care a costat miliarde de euro și a afectat Europa pe termen lung, accidentul nuclear de la Cernobîl a revenit în actualitate cu o nouă amenințare. Cupola de oțel finalizată anul trecut și așezată peste reactorul distrus în 26 aprilie 1986, trebuia să ofere garanții sporite că, în sfărșit, europenii pot respira ușurați un aer curat lipsit de radiații periculoase.

Luna aceasta, un simplu incendiu iscat în pădurea radioactivă din jurul reactorului distrus, a ridicat nori de fum toxic, care au ajuns deasupra capitalei Ucrainei, aflată la aproximtix 100 de kilometri de centrala dezafectată. Astfel, monstrul nuclear trezit de Uniunea Sovietică își arată din nou ghearele, scuipînd cenușă și particule radioactive în atmosferă. Ca și sovieticii, înaintea lor, autoritățile ucrainene neagă efectele norului toxic și dimensiunile contaminării.

Secretele unui dezastru

Cele mai multe documente ale accidentului nuclear din '86 sunt încă secrete. Se spune că Centrala de la Cernobîl asigura zece procente din consumul R.S.S. Ucraina, alimentând, printre altele și capitala Kiev, un oraș cu peste 2 milioane de locuitori. Neoficial, cele patru reactoare funcționale asigurau energia electrică necesară funcționării unor obiective secrete ale armatei sovietice și a unor orașe militare care nu figurau pe nicio hartă. Conducerea partidului comunist de la acea vreme a încercat din răsputeri să minimizeze sau să șteargă urmele dezastrului. Ulterior, în haosul care a urmat căderii imperiului roșu, au existat scurgeri de informații. De exemplu, o fostă deputată a Sovietului Suprem al URSS a reușit să publice documente clasificate care dovedeau eforturile autorităților sovietice de a ascunde adevărul, prin ridicarea baremului nivelului de radiații suportabile de corpul uman. Astfel, spitalele aveau just temei să trimită mai repede bolnavii acasă, raportând mai puține victime.

De asemenea, există dovezi concrete că oficialii sovietici cunoșteau hibele reactoarelor tip RBMK 1000, ( modelul care funcționa la Cernobîl ). Mai mult, un raport secret dovedește că fostul șef al KGB Iuri Andropov semnala erori grave încă de la începuturile construcției centralei. Conducerea Comitetului Securității Statului - KGB avertizase din timp conducerea partidului cu privire la unele defecte de proiectare și execuție a centralei de la granița cu Belarus. Raportul No. 346-A, semnat la 21 februarie 1979 de Iuri Andropov, președintele Comitetului Securității de Stat KGB (viitor conducător al URSS) stă mărturie că spionii își făcuseră datoria și semnalaseră defectele de construcție. Din păcate, într-o economie ultracentralizată ca a Uniunii Sovietice, planul trebuia îndeplinit înainte de termen cu orice preț și raportat Comitetul Central al Partidului Comunist al URSS.

"KM-3

40

Nu se publică

Secret

21 Feb. 79 05363

Trimis către Direcția Generală a Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice

Comitetului Central al PCUS

Comitetul Securității Statului URSS - KGB

Februarie, 1979 No. 346-A Moscova

Defecte de Construcție la Centrala Nucleară de la Cernobîl AES

Conform datelor intrate în posesia KGB al URSS, nerespectarea proiectului și încălcarea tehnologiei de construcție și asamblare sunt prezente în numeroase locuri, în construcția celei de-a doua unități de producție a Centralei Nucleare de la Cernobîl, putând conduce la deformări și accidente.

Structurile de susținere din camera generatorului au fost ridicate cu o deviație de 100 mm de la axa de referință, iar în anumite locuri, legăturile dintre stâlpi lipsesc. Pereții despărțitori au fost instalați cu o deviație de până la 150 mm de la axe. Așezarea plafoanelor nu este conformă cu specificațiile proiectantului. Căile de rulare ale macaralei au diferențe de nivel de până la 100 mm și, pe alocuri, unghiuri de înclinare de până la 8 grade. Șeful interimar al Directoratului construcțiilor, tovarășul V.T. Gora, a dat indicații pentru acoperirea fundației în mai multe locuri unde a fost compromisă izolația impermeabilă verticală. Încălcări similare au fost permise în alte zone cu știința tovarășului V.T. Gora și a șefului grupului de construcții, tovarășul IU. L. Mateev. Defectele de izolație pot conduce la infiltrații de apă în stație și la contaminarea radioactivă a mediului.

Conducerea Directoratului nu a dat atenția cuvenită fundației, de a cărei calitate depinde, în mare măsură, întreaga construcție. Fabrica de ciment operează defectuos, iar produsul final este de proastă calitate. Au fost permise întreruperi în turnarea betonului dens special, fapt ce a produs goluri și stratificarea fundației. Este urgentă repararea drumurilor de acces către Cernobîl.

Construcția celei de-a treia linii de înaltă tensiune este în întârziere, ceea ce poate limita capacitatea de utilizare a unității doi. Ca urmare a monitorizării inadecvate a stării în care se află echipamentul de protecție, în primul trimestru al anului 1978, 170 de persoane au suferit accidente de muncă, soldate cu pierderea, per total, a 3366 zile de lucru. KGB Ucraina a informat Comitetul Central al PCUS despre aceste nereguli. Pentru informarea dumneavoastră.

Directorul Comitetului KGB - semnat IU. Andropov"

Cel mai periculos izotop de la Cernobîl

Ancheta oficială care a urmat exploziei, a stabilit doar câteva zeci de decese. La circa o săptămână după eveniment, au fost evacuați sute de mii de oameni din zona contaminată. Apoi, pentru reducerea efectelor exploziei, au fost mobilizați 500.000 de „lichidatori". Soldați, mineri și constructori au lucrat zi și noapte, ridicând un sarcofag uriaș de beton în jurul reactorului fărâmat. Nu se știe la ce doze de radiații au fost supuși aceștia. Nu se știe exact câți mai sunt în viață. Despre "lichidatori" nu s-au făcut studii și nu se știe ce s-a întâmplat cu populația din jurul centralei nucleare sau din regiunile contaminate. După 1990, o fostă deputată a Sovietului Suprem a scos la iveală documente care dovedesc mușamalizarea consecințelor exploziei. Un raport secret de 600 de pagini, din luna mai 1986, prezintă numărul real al persoanelor spitalizate.

Decretul nr.1 stipula că pe 12 mai 1986, din 10.198 persoane spitalizate, 345 prezentau semne de leziuni radioactive. Alla Iaroshinskaya, fost deputat al Sovietului Suprem al URSS, spune că documentele dezvăluie modul în care autoritățile sovietice au schimbat standardele de radioactivitate suportabilă de corpul omenesc. Specialiștii ar fi crescut arbitrar doza de radiații pe care organismul o poate suporta de cinci ori, declarând, oficial, bolnavii vindecați.

„Cel mai periculos element care a ieșit din reactorul de la Cernobîl nu a fost cesiul sau plutoniul, ci minciuna. Minciuna din 1986. Eu așa îi spun", declara Iaroshinskaya într-un interviu televizat.

A doua explozie de la Cernobîl

Până în luna noiembrie 1986, sovieticii au dus o luptă dură cu radiațiile emanate de reactor. Au aruncat mii de tone de nisip și acid boric peste gaura lăsată de explozie. Sub acest dop uriaș, ardea mocnit magma nucleară. Substanțele aruncate din elicoptere au încins miezul sfărâmat. Pe 5 mai 1986, Mihail Gorbaciov îl invită la fața locului pe directorul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică. Hans Blix a fost pus la current cu riscul unei noi explozii.

Apa turnată de pompieri în primele ore de la explozie se adunase sub stratul de beton care susținea miezul reactorului. Dacă magma fierbinte se infiltra și intra în contact cu apa, putea declanșa o a doua explozie mult mai devastatoare decât prima. O bombă nucleară de trei sau chiar cinci megatone care ar fi șters de pe fața pământului totul pe o rază de 320 de km. Europa nu mai putea fi locuită. A doua explozie ar fi fost însoțită de o undă de șoc uriașă și de o creștere masivă a radioactivității, care ar fi ucis mii de oameni în doar câteva ore. Au evacuat apa de sub reactor.

Pentru a găsi o soluție a crizei, sunt chemați cei mai mari experți ai Uniunii Sovietice. Vasili Nestorenco, fizician, specialist în rachete nucleare intercontinentale povestește :

"Era nevoie doar de 1400 de kg de amestec de grafit, uraniu și apă pentru a atinge o masă critică și a declanșa o explozie nucleară. Reacția în lanț ce ar fi urmat, putea declanșa o explozie comparabilă cu o bomba atomică de 3-5 megatone. Fizicienii calculaseră că explozia ar fi distrus într-o clipă orașul Minsk, capitala R.S.S.Belarus."

Într-un interviu recent, Gorbaciov comenta situația: „ Aici este vorba de explozie și de radiații... Am avut noroc că a fost doar una singură. Dacă ar fi continuat, am fi avut de-a face.... cu o catastrofă nucleară. „ A doua explozie ar fi fost însoțită de o undă de șoc uriașă și de o creștere masivă a radioactivității, care ar fi ucis mii de oameni în doar câteva ore.

A fost necesară izolarea eficientă a reactorului, pentru a-i reduce temperatura. Două zile, oamenii generalului Antocikin au aruncat 2400 de tone de plumb în reactor.

„Plumbul a redus mult temperatura și, pe măsură ce se topea, umplea gaura, reducând și radiațiile." relatează generalul (r) de aviație, Antocikin. O parte din plumb s-a topit la contactul cu focul și s-a evaporat în atmosferă. Ulterior, decizia a fost intens criticată, dar la momentul acela, savanții se temeau că miezul topit al reactorului se va scurge în apa freatică și va contamina sursele de apă. O delegație de tehnicieni de la institutul Kurciatov este trimisă în zona roșie, prin tunelurile subterane din ciment. În urma exploziei, părți din tunel s-au prăbușit. Oamenii au fost nevoiți să taie cămașa rectorului cu o lampă de sudură. Viniamin Prianichnikov a intrat sub reactor printr-un tub de 80 cm diametru. Mai târziu, au introdus aparate de sudură, termometre în reactor și camere de filmare. Aparatele au înregistrat niveluri de radiație astronomice. Mai grav, magma topită reușise să trecă prin stratul gros de beton, se infiltrase în bazinul de sub reactor și își făcea loc în sol. Putea ajunge în pânza freatică. Ar fi poluat râul Pripiat și apoi Niprul, iar radiațiile ar fi cuprins cu ușurință orașul Kiev.

La jumătatea lunii mai 1986, ministrul adjunct al Industriei Mineritului al URSS făcea o vizită tovărășească la sud de Moscova, la mina Toula (aflată la circa 1000 de km de Cernobîl). Partidul racolează câteva mii de mineri pentru a săpa un tunel de circa 168 de metri lungime sub reactor.

"Aleșii", cu vârste între 20 și 30 de ani, au avut o zi la dispoziție să-și strângă lucrurile, iar pe 13 mai erau deja la Cernobîl. Echipe de câte 30 de mineri au lucrat în schimburi de trei ore, 24 de ore pe zi, pentru a săpa tunelul. Sub sectorul 4, unde se afla reactorul distrus, minerii au săpat o cameră de 30 m pătrați, înaltă de doi metri. Inițial, specialiștii doreau să monteze sub reactor un sistem de răcire pe bază de azot lichid.

În tunel nu exista ventilație, iar temperatura atingea 50 de grade C. Radioactivitatea era de 1 roentgen pe oră. Zece mii de mineri au săpat 13 m de tunel pe zi echipați doar cu măști de gaze pe care nu le puteau purta în subteran. Echipamentul de protecție se rezuma la cămașile subțiri de acasă.

„Unul dintre noi a înghițit un grăunte de nisip și a murit. Se putea întâmpla oricui.", își amintește un miner. Radiațiile din sol creșteau odată cu apropierea de reactor, ajungând uneori de 300 de ori mai mari decât radiația normală. După terminarea tunelului, camera subterană a fost umplută cu ciment, pentru a întări structura reactorului. Deasupra ei au rămas sute de tone de lavă radioactivă, o formațiune denumită „Piciorul de Elefant". Oficial, sub reactor, fiecare miner a absorbit 30-60 de roentgeni pe oră. Neoficial, cifra e de cinci ori mai mare. Mii de oameni și-au pierdut viața înainte șă împlinească 40 de ani. Victimele de sub pământ nu apar în nicio statistică oficială.

Ciocănitoarea rusescă

La numai câțiva kilometri de centrala atomică de la Cernobîl, un drumeag ascuns prin pădure și aproape acoperită de vegetație, ajunge la unul dintre cele mai secrete orașe militare din timpul Războiului Rece. Poreclită Cernobîl 2, așezarea găzduia, în anii '80, militarii și familiile acestora care lucrau la proiectul ultrasecret "Duga". Unitatea militară cu numele de cod 5H32-Vest, nu era trecută pe nicio hartă, dar ascundea o stație uriașă de radiolocație destinată prevenirii atacului cu rachete balistice. Duga a fost un sistem radar, compus din două antene gigantice, din categoria dincolo de orizont (over the horizon), parte a rețelei sovietice de prevenire timpurie antirachetă. Semnalul emis de aceste antene foarte puternice interfera cu telecomunicațiile civile și militare vestice. Sistemul 5Н32-Vest avea două componente în două orașe închise, aflate la o distanță de 60 de km unul de celălalt. Liubech-1 deținea cei doi emițători și Chernobyl-2 receptorii. Avea o rază de acțiune de 9000 de km și se spune că, în timpul funcționării, ar fi consumat 20-30% din energia electrică produsă de centrala nucleară de la Cernobîl. Sistemul a funcționat din iulie 1976 până în decembrie 1989 și avea o putere de 10MW. Datorită sunetului produs, într-o o frecvență de repetare de 10 Hz, în bandă radio de unde scurte, ca un zgomot ascuțit, Duga a fost poreclită "Ciocănitoarea Rusescă". NATO a codificat Duga ca "Steel Yard". Receptorul Duga de la Cernobîl avea 800 m lungime și 120m înălțime, fiind înfipt în sol la o adâncime de 20 m. Costurile sistemului Duga s-ar fi ridicat la 7 miliarde de ruble, dar nu a atins niciodată parametrii proiectați.

Secretomania epocii sovietice a produs numeroase scenarii referitoare la dezastrul de la Cernobîl. Un scenariu care se referă la legătura dintre explozia rectorului nr. 4 de la Cernobîl și sistemul Duga este reflectat în controversatul documentar "The Russian Woodpecker", realizat în regia lui Chad Garcia. Filmul, prezentat în 2015, urmărește aventura artistului excentric, Fedor Alexandrovich, o victimă a accidentului nuclear, care încearcă să construiască o conspirație în jurul axei Cernobîl-Duga. Scenariul propus de artist susține că dezastrul de la Cernobîl a fost provocat de înalți oficiali de la Moscova pentru a acoperi nefuncționarea antenei în parametrii proiectați.

Eduard Ovidiu Ohanesian