• Tweet

Autor: Paolo Benanti

Pentru a înțelege traiectoria intelectuală și operațională a lui Peter Thiel, nu este suficient să-l privim prin prisma convențională a capitalului de risc sau a inovației tehnologice. Thiel este, mai presus de toate, un teolog politic care acționează chiar în inima ecosistemului Silicon Valley.

Pentru mulți, Palantir Technologies - cea mai notabilă creație a sa - întruchipează fie un stat în stat însărcinat cu supravegherea maselor, fie, dimpotrivă, scutul ordinii occidentale. Pentru Thiel, ea reprezintă mai ales manifestarea concretă a unei viziuni asupra lumii care pune radical sub semnul întrebării dogmele modernității democratice.

Enigmatică și influentă în același timp, figura sa nu se conturează ca cea a unui simplu antreprenor, ci ca cea a unui gânditor care a țesut o pânză ideologică complexă pornind de la surse foarte diverse: de la filosofia mimetică a lui René Girard până la profeția anarho-capitalistă, pentru a ajunge recent la un cadru teologico-apocaliptic la fel de îngrijorător pe cât de structurat.

Întreaga acțiune a lui Thiel poate fi astfel interpretată ca un act prelungit de erezie împotriva consensului liberal: o contestare a fundamentelor înseși ale coexistenței civile, pe care el le consideră acum depășite.

Înainte de a intra în arhitectura ideologică a lui Peter Thiel, trebuie totuși să redăm termenului „erezie" sensul său primar, sustrăgându-l de la acceptiunea sa curentă de blasfemie sau de simplă eroare doctrinară, pentru a-i reda demnitatea etimologiei sale grecești. Hairesis desemnează inițial o „alegere", o opțiune - actul de a înțelege o parte, distingând-o de restul. În sensul său filosofic cel mai profund, erezia nu este, așadar, negarea adevărului, ci izolarea unui adevăr parțial, detașat de țesătura relațională a ansamblului și ridicat la rangul de principiu absolut. Este absolutizarea unui fragment separat de armonia întregului: o intuiție particulară asupra naturii umane sau asupra dinamicii sociale care, lipsită de contraponderile necesare impuse de complexitatea realului, devine totalizantă - și, în cele din urmă, tirannică.

Din această perspectivă trebuie interpretată viziunea lui Thiel: nu ca o simplă respingere a valorilor occidentale, ci ca o radicalizare patologică a anumitor componente ale acestora - competiția, tehnologia, individul - care, ridicate la rangul de singură busolă, conduc la rezultate radical divergente de proiectul democratic comun.

Întreaga acțiune a lui Thiel poate fi astfel interpretată ca un act prelungit de erezie.

Pentru a înțelege traiectoria care a condus Silicon Valley de la un grup de adolescenți utopici în garaje la un centru nevralgic al puterii geopolitice mondiale, trebuie să ne întoarcem la fundamentele filosofice și relaționale care au susținut ascensiunea sa spectaculoasă.

În centrul acestei transformări nu se află doar ingineria software, ci o formă de inginerie a sufletelor și a societăților, orchestrată de o figură care reunește în sine rolul investitorului și cel al teologului politic: Peter Thiel.

Departe de a se rezuma la o simplă strategie de afaceri, viziunea sa constituie transpunerea operațională a unei antropologii filosofice precise - cea a lui René Girard - întruchipată și apoi difuzată prin una dintre cele mai influente rețele de putere din istoria recentă: ceea ce se numește „Mafia PayPal".

Această poveste începe în anii 1980, la Universitatea Stanford. Student la filosofie, tânărul Peter Thiel descoperă acolo gândirea lui René Girard. Pentru prima dată, antropologul francez, cunoscut pentru teoria sa despre dorința mimetică, îi oferă o schemă de interpretare a realului care se dovedește a fi atât destabilizatoare, cât și decisivă.

În centrul teoriei girardiene se află ideea că dorința umană nu este nici autonomă, nici spontană, ci fundamental mimetică: dorim ceea ce doresc ceilalți, nu pentru valoarea intrinsecă a obiectului, ci pentru că dorința altora îl desemnează ca fiind dezirabil.

Deși pare inofensivă, această dinamică ascunde totuși un potențial distructiv considerabil: atunci când doi sau mai mulți indivizi doresc același lucru, convergența dorințelor îi transformă inevitabil în rivali, declanșând o competiție susceptibilă să degenereze în violență mimetică - o spirală conflictuală care poate destrăma țesutul social.

Thiel nu se mulțumește doar să studieze această teorie: el o interiorizează. El o transformă într-o doctrină operațională pentru lumea afacerilor. Acolo unde rațiunea economică clasică și retorica capitalistă celebrează concurența ca motor al progresului, Thiel, prin prisma girardiană, vede în ea, dimpotrivă, o capcană mortală: o formă de nebunie colectivă care ar eroda profiturile și ar distruge valoarea.

Dacă concurența constituie echivalentul comercial al violenței mimetice, atunci strategia câștigătoare nu este aceea de a fi un concurent mai bun, ci de a refuza concurența însăși.

În celebra sa lucrare De la zero la unu - care poate fi citită ca un tratat girardian aplicat startup-urilor - Thiel susține că obiectivul unei întreprinderi nu trebuie să fie acela de a învinge pe o piață saturată, ci de a crea ceva absolut unic pentru a ajunge la o poziție monopolistă. Din această perspectivă, monopolul devine singura scăpare de violența mimetică a pieței, singurul spațiu în care devine posibil să produci și să captezi o valoare durabilă.

În lumea afacerilor, Thiel s-a bazat pe această intuiție filosofică pentru a realiza cele mai fructuoase investiții ale sale.

Știm, de exemplu, că a folosit teoria dorinței mimetice pentru a anticipa succesul Facebook, investind foarte devreme în rețeaua socială, într-o perioadă în care aceasta era încă la început. Acolo unde mulți vedeau doar un alt blog puțin geek destinat studenților, Thiel a descoperit o „mașină mimetică" perfectă: o platformă concepută pentru a exploata o nevoie umană fundamentală - aceea de a-i observa pe ceilalți, de a-i imita, de a dori ceea ce doresc ei.

Se pare că el însuși i-ar fi expus lui Mark Zuckerberg teoriile lui René Girard, convingându-l să treacă la scară largă cu o formulă de impact: „cine deține o mașină de a produce dorința, deține lumea". Pentru el, introducerea butonului „Îmi place", apoi evoluția sa ulterioară, nu a constituit doar o inovație tehnică: a reprezentat punerea în aplicare algoritmică perfectă a dorinței mimetice, un dispozitiv destinat să amplifice și să monetizeze dorința mimetică la scară planetară.

Pentru tânărul Thiel, influențat de Girard, monopolul devine singura scăpare din fața violenței mimetice a pieței. Dar ideile, chiar și cele foarte puternice, nu sunt suficiente pentru a construi imperii. Ele au nevoie de oameni, de capital și de o structură operațională.

Aici intervine „Mafia PayPal", acest grup de foști angajați și cofondatori ai PayPal care reprezintă, fără îndoială, una dintre cele mai puternice concentrări de talent antreprenorial și putere economică din epoca noastră. Această alianță nu are nimic teoretic; dincolo de mit, ea s-a forjat în intensitatea unui mediu extrem de competitiv și în lupta comună pentru supraviețuirea PayPal la începuturile sale.

Printre membrii săi se numără personalități care au redesenat literalmente peisajul tehnologic - și, prin urmare, social - al secolului XXI. Pentru a cita doar câteva nume, alături de Peter Thiel, adevăratul mentor intelectual al grupului, se află Elon Musk, care va fonda ulterior Tesla și SpaceX; Reid Hoffman, creatorul LinkedIn; Max Levchin; Chad Hurley, Steve Chen și Jawed Karim, fondatorii YouTube; Jeremy Stoppelman de la Yelp sau David Sacks, actualul „țar al IA și criptomonedelor" al lui Trump, și foarte influentul Marc Andreessen.

Ceea ce le leagă pe aceste persoane nu ține doar de faptul că au împărțit aceleași birouri. Ei au elaborat o cultură comună și s-au dezvoltat într-un mediu intelectual și operațional bazat pe încredere reciprocă, pe o viziune tehnocratică asupra viitorului și pe o îndrăzneală antreprenorială puțin preocupată de convenții și norme.

„Mafia PayPal" a funcționat ca o rețea densă și puternic interconectată, o rețea de interese bazată, ca o alianță, pe sprijin reciproc. Când PayPal a fost vândută către eBay în 2002 - eliberând atât capital, cât și talente - membrii săi nu s-au dispersat. Dimpotrivă, au rămas legați, finanțându-și noile întreprinderi respective, sfătuindu-se reciproc și recrutându-se pentru noi proiecte. Rețeaua lor a funcționat ca un multiplicator de putere: succesul unuia contribuia la capitalul - atât financiar, cât și relațional - al succesului celuilalt.

Thiel, după cum s-a spus, a jucat un rol decisiv în finanțarea Facebook, dar l-a încurajat și pe Hoffman să lanseze LinkedIn și a susținut ambițiile spațiale ale lui Musk. „Mafia PayPal" constituie, în acest sens, o ilustrare concretă a teoriei rețelelor: un grup restrâns de bărbați care, grație legăturilor puternice și unei viziuni comune, reușește să exercite o influență disproporționată asupra întregului sistem.

Dar, datorită lui Thiel, un element girardian și mai profund continuă să mențină acest grup. Thiel a căutat întotdeauna să evite concurența bazată pe dorința mimetică chiar în interiorul echipelor sale. La PayPal, constatând că imprecizia în repartizarea rolurilor genera rivalități distructive, el a atribuit fiecăruia responsabilități atât de clar distincte încât fiecare angajat dispunea de un quasi-monopol asupra sarcinii sale, neutralizând astfel orice conflict și favorizând o cooperare concentrată.

Această filosofie managerială - care valorizează un individualism dus la extrem în cadrul unei structuri puternic coordonate - a devenit una dintre semnăturile companiilor provenite din această diaspora. Este, fără îndoială, cea mai profundă moștenire concretă a lui Peter Thiel.

Teoria dorinței mimetice a dezvăluit atunci adevărata lor dimensiune politică: dacă ființele umane sunt mașini de imitat, atunci cel care controlează algoritmii care sugerează pe cine sau ce să imite, controlează societatea.

Trecerea de la întreprinderea digitală la puterea politică nu a fost un accident de parcurs, ci rezultatul logic al acestor premise ideologice și structurale. Întreprinderile fondate sau finanțate de „Mafia PayPal" nu s-au mulțumit să vândă produse: ele au redefinit însăși infrastructurile sociabilității, muncii, informației și securității.

• Facebook a colonizat relațiile umane.
• LinkedIn a cartografiat și structurat lumea profesională.
• YouTube a democratizat - fragmentând-o totodată la extrem - producția video.
• Palantir Technologies - fondată de Peter Thiel cu sprijinul CIA prin intermediul fondului său de capital de risc In-Q-Tel - a introdus logica analizei de date în inima aparatelor de informații și militare.

Ceea ce a fost inițial o ambiție economică - crearea de monopoluri pentru a scăpa de concurență - a devenit o chestiune politică în momentul în care aceste platforme au atins dimensiuni globale.

Aplicată rețelelor sociale, teoria dorinței mimetice a dezvăluit atunci adevărata lor dimensiune politică: dacă oamenii sunt mașini de imitat, atunci cel care controlează algoritmii care sugerează pe cine sau ce să imite, controlează societatea.

Platformele nu sunt neutre. Ele sunt, așa cum a arătat Geert Lovink, întruchiparea unei ideologii particulare: instrumente care modelează comportamentele și redefinesc normele sociale.

În cursul celui de-al doilea deceniu al secolului nostru, această influență a devenit explicită. Presiunea către o monetizare tot mai intensă, necesară pentru a satisface piețele financiare după listările la bursă - ne gândim în special la OPA-ul asupra Facebook în 2012 - a condus la punerea în aplicare a unor instrumente de profilare și micro-țintire care au făcut opinia publică manipulabilă la un nivel fără precedent.

Scandalul Cambridge Analytica a fost doar vârful icebergului unui proces mai amplu: datele comportamentale extrase grație logicii proprii a acestor platforme au fost folosite ca arme politice.

Peter Thiel însuși întruchipează această schimbare. El a trecut de la rolul de investitor libertarian la cel de actor politic central - susținându-l deschis pe Donald Trump și finanțând candidați care împărtășesc agenda sa anti-establishment.

Viziunea sa, alimentată atât de pesimismul antropologic al lui René Girard cu privire la violența mulțimilor, cât și de profeția sfârșitului statului-națiune formulată în lucrarea The Sovereign Individual, la care a scris prefața, l-a determinat să considere tehnologia nu doar ca un instrument de profit, ci ca un instrument de gestionare a declinului instituțiilor democratice liberale.

Dacă democrația este expusă abaterilor iraționale ale violenței mimetice, atunci tehnologia oferă, din această perspectivă, o alternativă: o ordine bazată pe controlul datelor, pe previziunea algoritmică și pe o gestionare tehnocratică a maselor.

Ideologia care caracterizează acest grup - și, în sens mai larg, Silicon Valley - a evoluat treptat către forme de postumanism, în special prin curentele mișcării TESCREAL (transumanism, extropianism, singularitarism, cosmism, raționalism, altruism eficient și long-termism). Aceste filosofii, promovate în special de Elon Musk, văd în tehnologie instrumentul care permite depășirea limitelor biologice și sociale ale omului. Altruismul eficient (Effective Altruism) și Longtermismul (long-termism), în special, promovate de figuri precum Dustin Moskovitz, transformă acumularea de capital într-un imperativ moral menit să „salveze viitorul" - chiar dacă asta înseamnă să justifice un relativ dezinteres față de inegalitățile prezente în numele unui ipotetic bine viitor al umanității.

În fond, ceea ce a început ca o aventură antreprenorială a unui grup de tineri tocilari și outsideri din Palo Alto s-a dovedit a fi construirea unei noi arhitecturi a puterii.

Înarmată cu intuițiile filosofice ale lui Girard mediatizate de Thiel, „Mafia PayPal" a înțeles înaintea multora că, în era digitală, adevărata putere nu mai rezida în controlul mijloacelor de producție, ci în controlul mijloacelor de imitație și de conectare. Ei au construit un „Turn" digital pentru a conecta lumea - dar mai ales pentru a o guverna.

Când au început să apară fisurile acestei construcții - polarizare, dezinformare, control algoritmic - a devenit clar că platformele nu erau simple piețe publice virtuale, ci puternice mașini ideologice capabile să conteste suveranitatea statelor și să rescrie chiar regulile coexistenței democratice.

Ceea ce a luat naștere ca o întreprindere economică s-a transformat în putere politică, deoarece a atins însăși rădăcina legăturii sociale: dorința, imitația și violența care decurge din aceasta.

Pentru a relua expresia lui Marietje Schaake, a avut loc o revoluție invizibilă: Silicon Valley s-a lansat într-o lovitură de stat permanentă.

Întreprinderile lui Peter Thiel nu țin doar de un model economic: ele constituie un act de război asimetric împotriva ordinii stabilite.

Pentru a înțelege pe deplin natura subversivă a proiectului lui Peter Thiel și a anturajului său, nu este suficient să îi cartografiem coordonatele filosofice, ci trebuie să îi înțelegem și dimensiunea generațională.

În acțiunile lor se pot recunoaște, într-adevăr, trăsăturile unei frontiere istorice specifice Generației X, care traversează întreaga Silicon Valley. În timp ce narațiunea dominantă tinde să identifice inovația tehnologică cu milenialii sau cu Generația Z, realitatea este că arhitectura profundă a puterii digitale a fost desenată de Generația X - adesea numită „generația uitată". În acest spațiu intermediar, strâns între moștenirea demografică copleșitoare a generației baby-boom și irupția digitală a generațiilor următoare, a avut loc o deplasare silențioasă, dar radicală a puterii.

Personalități precum Elon Musk, Larry Page, Sergey Brin și Peter Thiel nu sunt simpli antreprenori: ei întruchipează avangarda unei generații care, crescând la granița dintre analog și digital, a știut să-și transforme marginalitatea politică în supremație tehnologică.

Această generație deține astăzi cheile puterii. Ea ocupă mai mult de jumătate din pozițiile de conducere la nivel mondial în sectorul tehnologic.

Dar nici măcar acest dat cantitativ nu este suficient pentru a explica natura „ereziei" lor.

În configurația sa actuală, Silicon Valley poate fi interpretat ca o mare răzbunare a Generației X împotriva structurilor de putere moștenite de la baby boomers. Acolo unde părinții ocupaseră și înghețaseră instituțiile tradiționale - bănci, mari întreprinderi ierarhice, industria auto, gardienii informației mediatice - moștenitorii Generației X nu au căutat nici confruntarea frontală, nici nu au încercat reforma internă.

Au ales o strategie de ocolire mult mai eficientă: să facă vechile instituții să devină depășite. Au înțeles că adevărata putere nu mai rezida în controlul structurilor fizice sau financiare clasice, ci în exercitarea unei noi suveranități: puterea computațională.

În acest sens, epopeea startup-urilor din Silicon Valley reprezintă pentru această generație echivalentul existențial al Maiului '68: o revoluție dusă nu în stradă sau în universități, ci cu servere și linii de cod, în slujba unui obiectiv precis: demontarea ierarhiilor rigide și a loialității corporatiste care constituiau scheletul „lumii boomerilor". Spre deosebire de marile revoluții ale secolului XX, aceasta nu este ideologică, ci praÎn acest sens, epopeea startup-urilor din Silicon Valley reprezintă pentru această generație echivalentul existențial al Maiului '68: o revoluție care nu se desfășoară pe străzi sau în universități, ci cu ajutorul serverelor și al liniilor de cod, în slujba unui obiectiv precis: demontarea ierarhiilor rigide și a loialității corporatiste care constituiau scheletul „lumii generației baby-boom". Spre deosebire de marile revoluții ale secolului XX, aceasta nu este ideologică, ci pragmatică: acest act de rebeliune eretică nu respinge vechile convenții din principiu, ci în numele eficienței.

Crearea unor universuri economice paralele constituie expresia sa cea mai tangibilă: PayPal a luat naștere pentru a face sistemul bancar tradițional să devină obsolet; Amazon dezintegrează comerțul fizic; Google retrage mass-mediei monopolul asupra accesului la cunoaștere; Tesla provoacă industria auto bazată pe energii fosile.

Aceste companii nu sunt doar un model economic: ele constituie un act de război asimetric împotriva ordinii stabilite. Peter Thiel întruchipează perfect acest spirit de „arhitect tăcut".

Viziunea sa politică și antreprenorială este cea a cuiva care, găsind căile puterii tradiționale blocate de o ierarhie gerontocratică, decide să construiască o cale laterală de ieșire: un monopol care nu concurează cu lumea veche, ci o face caducă.

În Europa, se tinde adesea să se batjocorească formula „fake it till you make it", reducând-o cel mult la o formă de cinism. În realitate, ea exprimă foarte bine respingerea radicală a credințelor și a ritmului lent proprii lumii configurate de generația baby boom: ea traduce o accelerare impusă de cei care au decis că regulile de joc anterioare nu mai erau valabile.

Generația X a impus noi modele organizaționale - structuri plate, meritocrație bazată pe rezultate, flexibilitate - nu ca pe niște concesii, ci ca pe niște arme menite să se miște mai repede decât instituțiile pe care voia să le depășească.

Astăzi, traversând infrastructurile pe care le-a creat - de la rețelele sociale la cloud - locuim, de fapt, pe teritoriul cucerit de această răzbunare generațională.

Când puterea computațională a devenit putere politică, Generația X, odată uitată, a devenit demiurgul unei noi ordini.

Dar pentru Thiel și cei de teapa lui, această cucerire nu era încă o realizare pașnică. Ea constituia instrumentul unei guvernări tehnocratice menite să depășească definitiv lentoarea democrației parlamentare - percepută poate ca ultimul vestigiu politic al generației precedente - pentru a face față provocărilor apocaliptice ale viitorului.

Întrebarea care rămâne în suspans este următoarea: cum poate această putere alternativă, disruptivă, să fie încă integrată - dacă acest lucru mai este posibil - în structuri democratice care riscă acum să fie lichidate ca niște vestigii învechite, mai degrabă decât apărate ca o cucerire a civilizației?

Căci erezia lui Thiel nu se oprește la economie: ea se extinde la însăși structura puterii politice, inspirându-se din profeția formulată de The Sovereign Individual. Acest text, venerat în Silicon Valley ca o scriere fondatoare, anunță declinul inevitabil al statului-națiune, destinat să se dizolve sub efectul revoluției digitale și al criptomonedelor.

Conform acestei viziuni, violența nu ar mai aduce profit ca în trecut, în timp ce capitalul, devenit fluid și fără ancorare teritorială, ar scăpa de controlul fiscal al guvernelor.

Se conturează astfel un viitor neomedieval în care politica democratică nu mai este decât o rămășiță și în care toate serviciile esențiale pentru viața în societate - inclusiv securitatea - sunt privatizate și administrate de entități corporative.

În acest univers apare o nouă aristocrație a „individului suveran": o elită cognitivă detașată de geografie, care operează într-un spațiu cibernetic eliberat de jurisdicții, lăsând în urmă o masă de indivizi deveniți superflui.

Thiel adoptă această perspectivă nu doar ca diagnostic, ci ca program, finanțând tehnologii care accelerează această dizolvare, construind în același timp, în mod paradoxal, instrumentele destinate să-i controleze efectele.

Vârful acestei construcții ideologice apare în ultimul eseu teologic al lui Peter Thiel, scris în colaborare cu Sam Wolfe, unde contestarea democrației ia o formă explicit apocaliptică.

Tradus în aceste pagini, l-am comentat pe larg. Thiel reinterpretează modernitatea științifică, inaugurată de „Noua Atlantidă" a lui Francis Bacon, nu ca un proces de emancipare, ci ca un proiect sacrilegiu menit să „abolireze pe Dumnezeu" și chiar întâmplarea însăși. „Casa lui Solomon" imaginată de Bacon - instituție secretă dedicată unei cunoașteri atotștiutoare capabilă să „realizeze toate lucrurile posibile" - devine sub pana sa arhetipul lui Palantir. Deși recunoaște latura întunecată a acestei ambiții tehnologice, apropiind figura suveranului baconian de Anticristul biblic care promite înșelător „pace și siguranță", Thiel pare să considere acest destin ca fiind inevitabil. Viziunea sa se cristalizează în dilema formulată de Alan Moore în Watchmen: umanitatea s-ar confrunta cu o alternativă binară și teribilă - „Ozymandias sau războiul nuclear".

Cu alte cuvinte: fie un regim tehnocratic mondial care impune mântuirea prin minciună, fie anihilarea totală. În această exegeză apocaliptică, Thiel se inspiră, în mod neașteptat, și din universul manga-ului One Piece. „Guvernul mondial" care apare acolo, promițând ordinea absolută în schimbul libertății, devine pentru el reprezentarea perfectă a unui katechon secularizat: o putere care ține în frâu haosul.

Concepția thieliană despre timp nu este, în fond, nici liniară, nici escatologică în sens creștin: ea este tragic ciclică - și, prin urmare, păgână.

Dar această speranță dialectică - ideea că prăbușirea acestei ordini leviatane ar putea deschide o nouă eră de libertate - se dovedește, la o examinare mai atentă, a fi o speranță falsă.

Căci ceea ce are în vedere Thiel nu este parusia creștină, adică evenimentul final care răscumpără istoria întrerupând-o, ci o simplă renaștere în interiorul ciclului girardian al timpului.

Distrugerea ordinii stabilite nu duce la Împărăția Cerurilor: ea doar reactivează mecanismul violenței mimetice.

Din haos va apărea în mod necesar un nou țap ispășitor, în jurul căruia se va reconstitui o ordine provizorie, destinată și ea să se prăbușească.

Concepția sa despre timp nu este, așadar, în fond nici liniară, nici escatologică în sens creștin: ea este tragic ciclică - și, prin urmare, păgână.

Apocalipsa pe care o invocă nu este sfârșitul timpului. Este doar sfârșitul unui timp: o distrugere necesară pentru a purifica sistemul și a relansa eternul retur al violenței fondatoare.

Prin urmare, provocarea lansată de Thiel nu mai opune democrația și autoritarismul: ea ia forma unei alegeri escatologice rezumate în mod binar - „Anticristul sau Armaghedonul".

În fața riscului unui haos de necontrolat - climatic, nuclear sau generat de o inteligență artificială scăpată de sub control - el postulează că salvarea nu poate veni decât de la o putere centralizată, totalizatoare, apropiată de guvernul mondial despotic, dar salvator, al lui Ozymandias.

Palantir devine astfel sinteza acestor viziuni aparent contradictorii: o mașină girardiană capabilă să identifice și să neutralizeze amenințările înainte ca violența mimetică să explodeze, cu alte cuvinte un sistem planetar de gestionare a țapului ispășitor.

În același timp, Palantir devine „Casa lui Solomon" care conferă unei elite o putere aproape divină de supraveghere și predicție.

Peter Thiel acționează pe două planuri simultane, revelatoare pentru profunzimea ereziei sale politice: pe de o parte, finanțează forțele centrifuge care erodează statul-națiune; pe de altă parte, înarmează statul pentru a instaura un control panoptic.

Atunci când democrațiile liberale adoptă instrumentele sale, ele nu dobândesc doar un software: ele importă o ideologie care consideră transparența ca un obstacol și dezbaterea publică ca un lux devenit insuportabil.

Prin acceptarea tehnologiei lui Thiel prin intermediul scrierii realului de către Palantir, instituțiile adoptă implicit diagnosticul său: societatea ar fi o masă mimetică incapabilă să se autoguverneze, iar singura alternativă la apocalipsă ar fi o ordine tehnocratică impusă de o elită de suverani.

În această viziune, democrația înțeleasă ca autoguvernare a cetățenilor egali este deja moartă - și nu mai rămâne decât, în întunericul unui centru de date, gestionarea clinică a cadavrului său.