• Tweet

De-a lungul istoriei, au existat crize care au putut fi soluționate doar prin suspendarea ordinii de drept normale și a principiilor constituționale. O „stare de excepție" este declarată până la trecerea situației de urgență - ar putea fi vorba de o invazie străină, un cutremur sau o molimă. În această perioadă, funcția legislativă ete de obicei transferată de la un organ parlamentar către executiv, suspendând principiile de bază ale guvernării și, în special, separarea puterilor.

Teoreticianul politic italian Giorgio Agamben subliniază faptul că, de fapt, „starea excepțională" a devenit mai degrabă "regula" decât "excepția" în democrațiile liberale occidentale în ultimul secol. Limbajul războiului este invocat pentru a justifica politica internă obișnuită. În ultimii 60 de ani, în Statele Unite, am avut războiul împotriva sărăciei, războiul împotriva drogurilor, războiul împotriva terorii, războiul împotriva Covid, războiul împotriva dezinformării și războiul împotriva extremismului domestic.

O variație a acestei teme este utilitatea panicilor morale - războiul spiritual - pentru realizarea proiectelor de transformare socială de sus în jos, de obicei prin hotărâre administrativă. Principiul egalității în fața legii, care ar părea indispensabil într-o societate liberală, trebuie să facă loc unui sistem de privilegii pentru clasele protejate, corespunzător unei tipologii morale a cetățenilor de-a lungul axei victimă - asupritor. Dramele cu victime servesc ca o urgență morală permanentă, și justifică o pătrundere tot mai profundă în societate a autorității birocratice, atât în ​​sectorul public, cât și în cel privat.

Odată devenit conștient de acest tipar de guvernare prin urgență, omul experimentează o schimbare bruscă de percepție. Imaginea de sine a Occidentului liberal - bazată pe statul de drept și guvernul reprezentativ - are nevoie de revizuire. Răspunsul societății noastre la Covid a adus acest anacronism în conștiința maselor.

Pandemia a scos la suprafață contradicțiile mai profunde ale liberalismului. Pe de o parte, a accelerat ceea ce înainte fusese o dezertare în ralanti a principiilor liberale de guvernare. Pe de altă parte, cultura Covid a scos la suprafață nucleul de obicei subteran al proiectului liberal, care nu este doar politic, ci antropologic: remodelarea omului. Acest proiect se poate realiza, se pare, doar cu ajutorul unei forme de guvernare extrem de iliberale, în mod destul de paradoxal. Dacă putem înțelege acest lucru, s-ar putea explica de ce îmbrățișarea noastră a politicii iliberale a întâmpinat atât de puțină rezistență. Se pare că proiectul antropologic este un angajament mai puternic pentru noi decât adeziunea față de formele și procedurile de guvernare liberală.

***

Regimul nostru se întemeiază pe două imagini rivale ale modelului uman. Cea lockeană ne consideră niște creaturi raționale, capabile de autoguvernare. Localizează rațiunea într-o dotare umană comună - simțul practic, mai mult sau mai puțin - și susține o formă de politică fundamental democratică sau majoritară. Nu există secrete în actul de guvernare. A doua imagine, rivală, insistă pe ideea că suntem de o mândrie irațională și că avem nevoie sa fim guvernați. Acest tablou hobbesian este mai imperativ decât primul; este necesar ca noi să ne vedem ca fiind vulnerabili, astfel încât statul să poată juca rolul de salvator. Implică o formă tehnocratică, progresivă de politică. Presupoziția lockeană a fost pensionată discret în ultimii 30 de ani, timp în care am îmbrățișat total alternativa hobbesiană.

În anii '90 am văzut apariția unor noi curente în științele sociale care subliniază incompetența cognitivă a ființelor umane, desființând modelul „actorului rațional" al comportamentului uman. Acest lucru ne-a oferit teoria impulsului (nudge theory), o modalitate de a modifica comportamentul oamenilor fără a fi nevoie să-i convingem de nimic. Ar fi greu de exagerat gradul în care această abordare a devenit instituționalizată, pe ambele maluri ale Atlanticului. Inovația care lucrează aici se reflectă în modul în care guvernul își concepe subiecții: nu ca cetățeni al căror consimțământ informat trebuie asigurat, ci ca particule care trebuie ghidate printr-o știință a managementului behaviorist care se bazează pe prejudecățile noastre cognitive pre-reflexive.

Acesta este un singur front într-o evoluție mai largă: o neîncredere din ce în ce mai accentuată în judecata umană atunci când operează în libertate, nesupravegheată. Uneori, aceasta ia forma pur birocratică a insistenței asupra indicilor de performanță și impunerea de proceduri uniforme asupra specialiștilor. „Medicina bazată pe dovezi" circumscrie discreția medicilor; testele standardizate și curricula fac același lucru pentru profesori. Alteori, același impuls ia o formă tehnologică, algoritmii înlocuiesc judecata individuală, pe motiv că raționalitatea umană este veriga slabă a sistemului. De exemplu, se stipulează că ființele umane sunt șoferi îngrozitori și trebuie înlocuite printr-un nou regim de vehicule autonome. Efectul este în mod constant acela de a îndepărta autoritatea de la practicieni calificați pe motive de incompetență și de a transfera puterea în sus către o breaslă de manageri de infomații, care devine din ce în ce mai stufoasă. De asemenea, înlătură responsabilitatea unor ființe umane identificabile care ar putea fi trase la răspundere pentru deciziile lor. O astfel de mistificare izolează diferitele forme de putere, atât guvernamentale, cât și comerciale, de presiunile populare.

Inutil să spunem că acest lucru nu se potrivește cu ideea iluministă conform căreia autoritatea guvernării se bazează pe raționalitatea noastră comună, accesibilă în principiu fiecărui cetățean și capabilă de a fi articulată. Progresismul tehnocrat necesită de fapt descalificarea experienței și a simțului practic ca ghizi spre realitate și instalează în locul lor o formă preoțească de autoritate, mai apropiată de caricatura iluministă despre societatea medievală decât de propria imagine de sine.

Este necesar și un anumit tip uman care, în mod destul de potrivit, arată ca o caricatură a personalității medievale: o persoană credulă, înfricoșată. Aceasta ne aduce la programul antropologic hobbesian.

Cum să înțelegem răspunsurile dramatic diferite ale societății noastre la gripa spaniolă de acum un secol și la Covid astăzi? Există o relație inversă între severitatea acestor pandemii și severitatea măsurilor de control al acestora. În mod clar, Covid și-a dobândit o parte din intensitatea de stare de urgență din criza politică ambientală care datează din 2016, și care a pus stabilimentul pe picior de război. Dar s-a încadrat frumos și în politica mai generală a stării de urgență, care este nucleul nerecunoscut al progresismului tehnocrat și este mai avansat astăzi decât în ​​1918.

În 2020, un public înfricoșat a acceptat o extindere extraordinară a jurisdicției experților asupra fiecărui domeniu de viață, și un transfer corespunzător de suveranitate de la organismele reprezentative către agențiile nealese localizate în ramura executivă a guvernului. E bine știut faptul că sondajele au indicat că percepția asupra riscurilor Covid a depășit realitatea cu unul până la două ordine de mărime, dar cu o demarcație abruptă: distorsiunea cea mai mare a fost în rândul celor care se identifică ca democrați liberali, adică cei care și-au pus panouri în curte care ne îndemnau să „ avem încredere în știință".

Într-un regim tehnocratic, cine controlează ceea ce spune Știința controlează statul. Ceea ce spune Știința este apoi supus concurenței politice și susceptibil la deturnare de către oricine o finanțează. Care se dovedește a fi statul însuși. Avem de-a face cu un cornet de înghețată epistemic care se linge singur, și care se zbârlește la interferența exterioară. Multe ambiguități factuale și ipoteze rivale despre pandemie, tipice procesului științific, au fost rezolvate nu prin dezbateri raționale, ci prin intimidare -cu utilizarea intensă a termenului de „dezinformare" - și aplicarea ei aferentă de către companiile din spatele rețelelor sociale, care acționează ca francizați ai statului. În acest sens, pare să fi existat o părtinire consecventă față de interpretările științifice care au indus frică, chiar și cu prețul omiterii contextului relevant.

Dacă toate acestea vă par iliberale, așa ar și trebui. Totuși, într-un alt sens, rolul central al fricii în politică are un pedigree liberal impecabil în gândirea lui Thomas Hobbes. Aceasta ne aduce la proiectul mai profund, antropologic, al liberalismului.

În primul rând, în ce sens este Hobbes un liberal? Cu siguranță nu este un susținător al guvernului cu puteri limitate, iar regimul pe care și-l imaginează este practic unul monarhic. Este liberal în sensul în care este fundamentat pe consimțământ. Dar se dovedește că acest consimțământ depinde de un program de reeducare cu ramificații destul de adânc și care nu se termină niciodată.

Hobbes oferă o fabulă a originilor umane, starea naturală, conform căreia ne aflăm inițial într-o stare de acută vulnerabilitate. Chiar și după ascensiunea societății politice, războiul civil este întotdeauna o amenințare și este problema pe care politica sa este menită să o soluționeze. Problema se rezumă la faptul că suntem predispuși la mândrie sau la slavă deșartă; suntem meschini. Aceasta se bazează pe o conștiință falsă în care ne punem o valoare prea mare pe noi înșine; așa ca ne simțim disprețuiți și insultați atunci când alții nu ne recunosc meritele. O astfel de fragilitate aristocratică duce la fracțiuni și lupte civile. Vestea bună este că poate fi depășită printr-o schimbare de perspectivă, dacă noi (și mai ales cei mândri) ajungem mai degrabă să ne identificăm cu cei slabi decât să ne considerăm puternici. Cu toții suntem victime potențiale și aceasta este conștientizarea de sine care fundamentează autoritatea politică în consimțământ. De frică, suntem de acord cu un pact social în care ne supunem cu toții lui Leviathan, pe care Hobbes îl numește „Regele celor mândri".

Așadar, liberalismul începe cu politica de urgență. Leviathan ar trebui să pună capăt acestei stări de urgență; ăsta e rostul lui. Dar starea de urgență trebuie reînnoită, din nou și din nou, dacă Leviatanul vrea să prospere. Acest lucru necesită și reînnoirea programului de creștere a conștiinței, cultivarea eului vulnerabil. Acesta este sinele care este implicit în cultul siguranței în care sunt crescuți copiii. Este, de asemenea, tipul pe care-l vedeți mergând cu bicicleta, dar cu două măști.

Un stat-umbrelă terapeutic de asistenți sociali și psihiatri a apărut la începutul secolului al XX-lea și a fost bine descris de Christopher Lasch. A cerut de multă vreme un sine fragil, mai mult în calitate de clienți decât ca cetățeni. Odată cu creșterea statului biosecurității, această cerere a căpătat o nouă dimensiune.

***

Ar trebui să spun de unde vin. Locuiesc în Bay Area, cea mai profundă regiune democrată din țară. S-ar putea să răspund unor realități sociale diferite față de cele pe care cititorii le observă acolo unde locuiesc. Chiar acum, în primăvara lui 2022, aș estima că un sfert dintre oamenii care se plimbă prin Berkeley poartă mască în aer liber. Aș vrea să înțeleg asta. Orice ar face ei, nu este vorba de „urmat știința".

Să recunoaștem că mulți dintre maximaliștii noștri în materie de igienă acționează, nu de frică pentru ei înșiși, ci în numele binelui comun, iar acest lucru este atractiv. Într-adevăr, poate că cultura Covid de un democratism profund a fost determinată de nemulțumirea față de individualismul liberal. Avem doruri nesatisfăcute de apartenență; doruri pentru orice ar putea să ne scoată din mentalitatea liberală a drepturilor și să ne recheme la îndatoriri. Pandemia a oferit o oportunitate de a ne ridica deasupra preocupărilor burgheze egoiste și de a descoperi în sine un spirit public. Zero Covid este o bătălie eroică la care să te alături, care necesită literalmente o radiere a individului. Ca în orice război, cei care au răspuns apelului se recunosc unul pe altul, nu după chip, ci după uniforma lor, N95.

Acest lucru este motivațional, dar și puțin sinistru, cel puțin pentru aceia dintre noi care suntem neîncrezători in mișcările de masă. S-a impus o trăsătură de cultism în spațiile publice din zona Bay. O persoană se poate anula pe sine, nu din teamă, ci din identificarea cu Cel Vulnerabil care este în prezent ridicat pe un piedestal, imunocompromisul. Câți dintre aceștia sunt, într-adevăr? Nu contează. Rețineți că în această dinamică hobbesiană, politica de urgență este strâns legată de victimologie.

Poate că asta ne ajută să înțelegem cum, în vara lui 2020, urgența de sănătate Covid și urgența morală a supremației albe păreau să se contopească într-un singur lucru. Orientările privind distanțarea socială au trebuit să fie ajustate pentru a se adapta protestelor în masă, deoarece și acestea au contribuit la avansarea crizei generice. Nu este nevoie de o conspirație a elitelor ostile pentru a explica asta. Este suficient să existe o morală politică împărtășită, care să sacralizeze victima, emițând pretenții morale categorice, chiar când acestea sunt contradictorii.

Există un alt mod în care Covid a exagerat tendințele native ale liberalismului. Distanțarea socială ar putea fi privită ca o versiune amplificată a condiției sociale liberale târzii, în care instituțiile intermediare care situează individul în asocieri cu ceilalți s-au erodat grav, așa cum a documentat Robert Putnam în cartea sa Bowling Alone. Hannah Arendt a considerat că atomizarea socială se numără printre condițiile care dau naștere mișcărilor totalitare. În absența unei lumi împărtășite, ne agățăm de surse surogat de solidaritate, iar Partidul oferă tocmai asta. Indivizii deconectați se unesc într-o masă, care este foarte diferită de o comunitate. Analiza ei sugerează că individualismul liberal conține în el o tendință latentă către totalitarism, ca un fel de supracorecție. Aceasta este o modalitate de a înțelege vibrația cultistă a maximaliștilor igienei - ca soldați spirituali ai statului igienei în curs de dezvoltare.

Carantinele au dus atomizarea socială la un nivel pe care nu l-am mai văzut până acum. Singurătatea afectează profund capacitatea noastră de a ne orienta în lume și de a distinge ceea ce este real de ceea ce este în capul cuiva, așa cum arată lucrarea lui Ian Marcus Corbin. Fără o existență materială comună pentru a ne oferi o ancoră intersubiectivă, am găsit o consolare falsă în interacțiunea decorporalizată de pe rețelele sociale. Timpul petrecut pe ecrane a crescut dramatic pentru toate categoriile demografice. Dar o astfel de interacțiune tinde spre bucle de reacție și spre fragilitatea triburilor constituite doar verbal, care nu au o implicare adevărată, deoarece le lipsesc interesele comune și pragmatice ale celor care locuiesc împreună într-o lume reală.

Binele invocat de maximaliștii noștri ai igienei a fost cel al sănătății. Dar nu sănătatea considerată în linii mari, care ar necesita o contabilizare a costurilor de sănătate ale tuturor acelor carantine. Există o dezbatere empirică aprinsă despre acest lucru pe canalele neoficiale ale internetului, precum și despre eficacitatea carantinelor în controlul cursului pandemiei, cu totul separate de orice creștere a mortalității non-Covid pe care le-ar fi putut cauza.

Ideea mea aici nu este de a contesta aceste întrebări de fapt, care sunt contestate. Dar vreau să înregistrez lipsa de curiozitate față de ele în terenul oficialilor și să remarc că printre cei care se identifică drept liberali, pare să existe puțin interes pentru o astfel de contabilitate, deși ar putea părea drept crucială. Adevăratul atașament pare să fie nu față de sănătatea reală, ci față de o sursă de semnificație colectivă care plutește eliberată de orice factor empiric: urgența Covid în sine.

S-a spus că, în formalismul său și insistența asupra procedurilor neutre, liberalismul are un „centru gol", lipsit de angajamente de fond. Dar viața politică detestă un vid, iar centrul nu rămâne gol. Bunul care a fost identificat ca sursă de semnificație colectivă în timpul pandemiei a fost acela de a minimiza decesele atribuite unei singure cauze, indiferent de câmpul mai larg de daune cauzate de carantine din afara acestei viziuni de tunel.

Acest scop colectiv a fost de o tipologie bizara, negativă. Ne-a impus să negăm bunurile pozitive, substanțiale, care fac viața să merite trăită, în special cele legate de conexiunea umană. Copiii mici au rămas izolați sau mascați pe parcursul a doi ani de dezvoltare socială crucială; bunicilor pe moarte li s-a refuzat compania celor dragi. Efectul a fost un fel de nihilism forțat. Trebuia să fim detașați activ, de către poliție dacă era necesar, de surse de sens care ar fi putut pune sub semnul întrebării fixația birocratică pe câteva criterii metrice înguste. În complicitatea noastră la toate acestea, putem discerne influența lui Thomas Hobbes în formarea orizontului nostru spiritual.

***

În eseul său Men without Chests, CS Lewis a descoperit că lipsa de spirit este consecința unei educații care insistă că orice percepție a valorii morale este doar una subiectivă. Filosoful Talbot Brewer spune că avem cu toții o „viziune evaluativă" asupra lumii. Dacă nu există nimic real la care să privim, capacitatea noastră de evaluare nu face referire la nimic situat dincolo de sine. În acest caz, este greu de înțeles cum se poate face o distincție între evaluare și autoafirmare: a-și impune „valorile" lumii. Ca liberali, nu trebuie să facem asta. Atunci, metafizica lui Hobbes și psihologia lui sunt consecvente în interior. În orizontul pe care ni l-a construit, singurele posibilități sunt să fii un nemernic, sau să fii deprimat.

Întrebarea de un milion de dolari este următoarea: ar fi posibil să revendicăm binecuvântările liberalismul politic lockean și să ne retragem de la dezamăgirea metafizică agresivă a liberalismului antropologic hobbesian? Sau vin la pachet?

Articol tradus de pe Unherd