• Tweet

În pandemie, peste 115.000 de români s-au mutat de la oraș la țară. Unii pentru ca nu-si mai permiteau traiul la oreas, alții ca să lucreze remote, departe de zgomotul și poluarea din marile aglomerări urbane.

Deși migrația oraș-sat a devenit dominantă ca pondere în migrația totală începând din 1997, tabloul teritorial al structurii migrației interne este unul puternic diferențiat. Migrația internă, în principal cea din zonele rurale spre cele urbane, a reprezentat principala sursă de creștere a nivelului de urbanizare în perioada comunistă. Tabelul de mai jos arată că la sfârșitul celui de al doilea război mondial existau diferențe semnificative ca nivel al populației între cele mai importante zece orașe din România; în 1992, la doar doi ani după prăbușirea regimului comunist, România avea șapte orașe secundare cu aproape același număr de locuitori (peste 300.000 de locuitori fiecare). Acesta a fost rezultatul planului centralizat de urbanizare și industrializare dus la îndeplinire de comuniști. Pentru a echilibra fluxurile migratorii, orientate în mod natural către acești poli de creștere, autoritățile au decis chiar să interzică migrarea către marile orașe și să forțeze oamenii să se mute în orașe de mărime medie. Prin urmare, orașe precum Zalău și Vaslui și-au dublat artificial populația în mai puțin de 15 ani.

Migrația internă, în principal cea din zonele rurale spre cele urbane, a reprezentat principala sursă de creștere a nivelului de urbanizare în perioada comunistă. Tabelul de mai jos arată că la sfârșitul celui de al doilea război mondial existau diferențe semnificative ca nivel al populației între cele mai importante zece orașe din România; în 1992, la doar doi ani după prăbușirea regimului comunist, România avea șapte orașe secundare cu aproape același număr de locuitori (peste 300.000 de locuitori fiecare). Acesta a fost rezultatul planului centralizat de urbanizare și industrializare dus la îndeplinire de comuniști. Pentru a echilibra fluxurile migratorii, orientate în mod natural către acești poli de creștere, autoritățile au decis chiar să interzică migrarea către marile orașe și să forțeze oamenii să se mute în orașe de mărime medie. Prin urmare, orașe precum Zalău și Vaslui și-au dublat artificial populația în mai puțin de 15 ani.

În ultimele decenii, și mai ales în ultimii ani după aderarea la UE, s-au reechilibrat aceste fluxuri de migrație planificate de stat, datorită forțelor pieței. În vreme ce unii orășeni caută liniștea satelor românești, alți locuitori din mediu rural își caută locul de muncă la oraș, întrucât economia locală nu oferă joburi care să-ți permită să trăiești. Polii naturali de creștere, cum sunt orașele București, Cluj-Napoca sau Timișoara, continuă să-i atragă pe tineri, în timp ce unele orașe care au crescut „artificial" în perioada comunistă se micșorează și își pierd din locuitori. De exemplu, orașul Vaslui s-a mărit cu aproape 40.000 de locuitori în anii 1980 și a pierdut 25.000 de oameni după 1990, majoritatea mutându-se în Iași, în București, plecând din țară sau chiar înapoi în zonele rurale din care au venit în urmă cu 20-30 de ani.

Bucureștiul și cei șapte poli regionali de creștere au atras majoritatea migranților în ultimii 50 de ani, cu excepția anilor 80, când migrația spre orașele mari a fost interzisă de către autoritățile comuniste pentru a echilibra dezvoltarea teritorială a țării. Ultimul deceniu demonstrează că aceste aglomerări mari devin din ce în ce mai atractive, în special pentru tinerii din orașele mici și mijlocii. Bucureștiul este orașul care atrage majoritatea migranților în fiecare an, printre altele și pentru că este de cel puțin șase ori mai mare decât orice alt oraș din România. Brașovul a fost cel de-al doilea oraș ca nivel de atractivitate în anii 1960 și 1970, când era un simbol al politicii de industrializare aplicată de Partidul Comunist.

Timișoara a ocupat a doua poziție în anii 1980 și 1990, fiind un important centru industrial care a reușit să își mențină competitivitatea în perioada de tranziție spre economia de piață, datorită poziționării sale convenabile pe frontiera de vest a României. Timișoara este urmată îndeaproape de Cluj-Napoca, în special în ultimii ani, un oraș care devine cel mai atractiv centru educațional după București și care dezvoltă un sector de servicii foarte competitiv, cu o puternică industrie TIC (dezvoltarea de programe software asigură deja aproximativ 10% din numărul total de locuri de muncă). Între 2001 și 2011, 63% dintre migranții care s-au stabilit în zona urbană a Timișoarei au venit din afara județului Timiș (în care se află Timișoara); în cazul Cluj-Napoca, 61,3% dintre migranți au venit din afara județului Cluj în aceeași perioadă.

Faptul că; (i)migrația Urban-Rural este specifică și unor județe sărace precum Botoșani, Călărași sau relativ sărace precum Gorj, confirmă ipoteza că revenirile din urban în rural s-au făcut, în proporție semnificativă, și la modul obligat, din considerente economice , pentru o mai ușoară supraviețuire în comune decât în orașe. Tinerii între 20-34 ani sunt cei mai mobili (valoarea maximă a fost de 48.200 persoane pentru grupa 20-24 ani), dup vârsta de 35 ani nivelul schimbarilor de domiciliu fiind mult mai redus, cu tendința evidentă de scădere la persoanele vârstnice (60 ani si peste).

Numărul cel mai mare de persoane care și-au schimbat domiciliul s-a consemnat la grupa de varsta 30-34 ani pentru bărbați și la grupa de vârstă 20-24 ani pentru femei Dintre persoanele de peste 14 ani care și-au schimbat domiciliul, 40,7% erau absolvenți ai învățământului liceal. Aproape jumătate din româncele care și-au schimbat domiciliul erau necăsătorite, iar două din cinci erau căsătorite.

Constanța, Craiova și Galați, care au fost foarte competitive în perioada comunistă, nu au reușit să-și păstreze atractivitatea în ultimii ani, unul dintre motive fiind acela că trebuie să concureze teritorial cu Bucureștiul. Migranții atrași de aceste orașe proveneau mai ales din județele respective (adică aveau zone de atracție mai mici) - 58% în cazul Constanței, 57% în cazul Craiovei sau 57,3% în cazul Galațiului. Această concurență inegală afectează și orașe precum Brașov și Ploiești, înconjurate de zone cu fluxuri migratorii puternice spre București. Din această perspectivă, Cluj-Napoca și Timișoara, ambele situate la circa 500 km distanță de București și aproape de granița de vest a țării, au tot ce le trebuie pentru a continua să atragă oameni din zona lor de captare.

Geografii și specialiștii în domeniul dezvoltării urbane cunosc bine Legea lui Zipf, care pare să prezică destul de bine cum se va dezvolta sistemul de orașe într-o țară cu creștere organică. Conform legii lui Zipf, într-o țară care se dezvoltă organic va exista, de obicei, un oraș primar, care își pierde rareori poziția în ierarhia țării. Orașul primar este urmat, de obicei, de 1-2 orașe cu o populație de aproximativ jumătate din cea a orașului primar, apoi de 2-3 orașe cu o populație de aproximativ o treime din populația acestuia, și așa mai departe. Astfel, atunci când reprezentați pe un grafic evoluția populației orașului și pe cea a poziției sale în ierarhia națională, veți obține o distribuție aproape perfectă.

Pe măsură ce economia României a început să se dezvolte agresiv, sistemul de orașe pare să fi urmat și el această tendință. Pe de o parte, Bucureștiul a pierdut o parte din populație - atât din cauza declinului demografic, cât și a unui proces de suburbanizare, mulți oameni mutându-se în județul învecinat Ilfov sau chiar mai departe.

De fapt, toate orașele mari și-au pierdut din populație între 2002 și 2011, cu excepția orașelor Cluj-Napoca și Timișoara. Aceste două orașe par să nu se conformeze tendinței și să joace rolul de principale orașe secundare. Tot aceste orașe și zonele lor urbane funcționale au atras cel mai mare număr de migranți între 2002 și 2011. Această dinamică este deosebit de importantă, având în vedere că în acest deceniu orașele din România au reușit să atragă cel mai mare număr de oameni din ultimii 50 de ani.

Evident, cu cât economia este mai dinamică, cu atât sunt în mișcare mai mulți oameni. La fel, cu cât se deplasează mai mulți oameni, cu atât economia funcționează mai bine. O populație mobilă reprezintă un semn că resursele din economie sunt alocate în mod adecvat. Practic, oamenii se mută în locurile în care pot avea nivelul cel mai ridicat de productivitate, iar cele mai productive întreprinderi se mută de obicei în locurile cu cei mai productivi oameni.

Și bineînțeles că, în momentul în care economia românească a luat avânt, la fel au făcut și oamenii. Însă, spre deosebire de vremurile comuniste, oamenii nu s-au mutat unde a vrut guvernul, ci acolo unde și-au dorit ei. Orașele cele mai atractive în această perioadă de expansiune economică par să fie București, Cluj- Napoca, Timișoara și Iași - împreună, aceste patru orașe au atras 46% dintre migranții care s-au mutat în cele 41 de reședințe de județ. Împreună, Bucureștiul și cei șapte poli regionali de creștere au primit 59% din totalul migranților care s-au mutat în cele 41 de reședințe de județ. Mai există o dinamică interesantă. Cluj-Napoca, Timișoara și Iașiul au primit, proporțional, mai mulți migranți decât Bucureștiul. Mai exact, în timp ce Bucureștiul are o populație de circa 6 ori mai mare decât populația acestor trei orașe, numărul de migranți pe care l-a primit între 2001 și 2011 este de doar trei ori mai mare. Astfel, dacă vom reprezenta distribuția numărului de migranți conform legii lui Zipf, vom observa un tipar care seamănă mai mult cu ceea ce ne-am aștepta să vedem într-o țară cu creștere organică.