• Tweet

Toată lumea are o teorie despre ceea ce se întâmplă. Dar multe dintre ele sunt parțiale, sau fragmentare, sau prea simple în explicații - atribuind prea multă importanță "capitalismului" sau "globalismului" sau "oportunismului" sau "consecințelor neintenționate". Trebuie să continuăm să încercăm să dăm sens întregului scenariu.

Ipoteza lui Rene Guenon, schițată pentru prima dată în jurul anului 1930, a fost că toate civilizațiile posedă puteri spirituale și temporale și, prin urmare, încorporează cumva o tensiune între cele două: dar că, pentru prima dată în istorie, modernitatea noastră de după 1500 a plasat temporalul deasupra eternului, materialul deasupra spiritualului: pe scurt, "statul" deasupra "bisericii". Au fost câteva ipoteze conexe oferite în același timp: cum ar fi ipoteza lui Julien Benda, conform căreia clerul, sau intelectualii, își schimbase preocuparea: astfel încât valoarea imensă pe care o atribuiseră întotdeauna chestiunilor nepământene era acum atribuită chestiunilor lumești. Altfel spus, intelectualii erau acum corupți, venind după profituri murdare.

Paul Kingsnorth, inițial anticapitalist, el se credea de stânga, ca apoi să se afle mai mult sau mai puțin la dreapta. Ipoteza sa este că declinul creștinismului în civilizația noastră - declinul eternului și al spiritualului - coincide și a fost probabil cauzat în cele din urmă de ascensiunea a ceea ce el numește "mitul progresului". Progresul este convingerea că lumea, această lume, devine mai bună. Acest mit este genul de lucru pe care îl putem asocia cu Francis Bacon sau John Stuart Mill, sau chiar cu Bayle, Mandeville, Voltaire, Smith, Hegel, Comte, Marx - mai mult sau mai puțin toată lumea din secolele XVII-XIX, cu excepția celor mai extreme tipuri de Bossuet sau Maistre, și cu excepția lui Burke la sfârșitul vieții sale. Kingsnorth construiește pe această ipoteză o viziune foarte eficientă a istoriei, care îi permite să explice de ce stânga și corporatiștii sunt atât de de acord în zilele noastre. Cu toții, spune el, doresc progresul. Cu toții contribuie la ceea ce el numește Mașina.

Să acceptăm aceste două ipoteze. Dar trebuie să adaug o a treia, care adaugă o complicație interioară celei de-a doua și, astfel, face ca întregul scenariu să fie un pic mai dinamic. Aceasta poate chiar să explice de ce există atât de multă confuzie cu privire la ceea ce s-a întâmplat. Ipoteza este că nu a existat niciodată un singur "mit al progresului": puterea mitului progresului a fost aceea că el conținea o diremție interioară, așa cum obișnuiau să o numească traducătorii lui Hegel: o diviziune interioară.

Existau două poziții rivale, care nu erau de acord cu privire la cum, chiar dacă erau de acord cu privire la ce. Ce anume era o presupoziție absolută - ceva atât de fundamental încât nu era niciodată pus la îndoială de niciuna dintre părți. Așa cum se întâmplă întotdeauna, dezacordul din prim-plan a distras atenția de la acordul mai profund care domina totul în fundal. Au fost de acord asupra faptului că se înregistrau progrese și că acestea ar trebui să se întâmple. Ceea ce nu au fost de acord a fost modul în care ar trebui să aibă loc.

Pe de o parte, exista argumentul că progresul avea loc indiferent dacă ne plăcea sau nu. Acesta se producea prin ceea ce Adam Smith numea mâna invizibilă, ceea ce Samuel Johnson numea concatenarea secretă, ceea ce noi numim acum uneori legea consecințelor neintenționate. Acesta este procesul prin care mulți oameni, în urmărirea propriilor interese individuale, au contribuit la apariția unui bun pe care nimeni nu l-a intenționat vreodată și pe care nimeni nu l-a anticipat, dar care poate fi înțeles retrospectiv.

Pe de altă parte, a existat argumentul că progresul ar avea loc numai dacă am adopta convingerile raționale corecte, viziunile iluminate corecte (liberté, égalité, fraternité etc.) și ne-am propune să impunem lumii politicile sau schemele sugerate de convingerile raționale corecte și de viziunile iluminate corecte. Acest lucru trebuia să pună accentul pe planificare mai degrabă decât pe consecințele neintenționate: iar planificarea putea fi eficientă doar dacă era realizată de cei aflați la putere. Așadar, cei puternici trebuiau să fie subjugați de către experții în iluminare.

Diferența dintre aceste două poziții constă în faptul că una vede un proces inconștient, iar cealaltă vede un impuls conștient. Aceste două poziții au dominat dezbaterea politică timp de două secole: în general, o parte a favorizat piețele și activitatea privată independentă și aparent (dar nu de fapt sau în cele din urmă) egoistă, iar cealaltă parte a favorizat un cameralism, colbertism sau comtism de planificare științifică și activitate publică colectivă.

În practică, bineînțeles, cele două au fost amestecate, au primit o varietate de nume, iar unii oameni care au început de o parte au ajuns de cealaltă parte: luați în considerare deriva lui John Stuart Mill sau a lui T.H. Green de la liberalism la socialism; dar luați în considerare și deriva lui Kingsley Amis, Paul Johnson și John Osborne în cealaltă direcție. Să deslușești toate acestea este o muncă infernală: și ar trebui lăsată istoricilor care au răbdare pentru asta. Dar istoricii lasă, de obicei, totul doar puțin mai puțin complicat decât au găsit: sau, să spunem, cu un pas mai complicat decât au lăsat istoricii anteriori.

Așadar, toate acestea necesită explicații: și explicarea lor în abstract, așa cum fac eu aici, face cu siguranță posibilă explicarea faptului că liberalii au fost uneori de o parte sau de alta, iar conservatorii sunt la fel de quijotici: unii conservatori au favorizat planul; alții au favorizat mâna invizibilă. Nu există o logică sigură în această politică. Niciun nume în politică nu are un înțeles fix - cu excepția cazului în care noi îi dăm unul.

Ideea acestei ipoteze este de a spune că toată politica ultimelor două secole a fost dominată de discuții cu privire la faptul dacă progresul va avea loc prin respectarea sau prin încălcarea, ca să spunem așa: dacă va trebui să fie teoretizat în mod conștient și apoi impus printr-o politică atentă sau dacă va trebui să apară fără o planificare deliberată, în așa fel încât doar istoricii de mai târziu vor încerca să îl înțeleagă pe deplin. Dar acest lucru a ajuns la final. Suntem acum în etapa următoare.

În parte, acest lucru se datorează faptului că, așa cum spune Kingsnorth, mitul progresului - deși nu a murit în totalitate - își dă ultima împărtășanie. Se poate spune că a avut probleme încă din anii 1890 și a fost zguduit de Primul Război Mondial, dar a suferit șocurile sale recente începând cu anii 1970, cu poluarea, populația, stagflația, ozonul, dioxidul de carbon, ipotecile subprime și așa mai departe.

Deocamdată, globaliștii nu știu exact cum să facă pătratul cercului de a dori "progres" (sau, cel puțin, de a dori să fie "progresivi") și de a dori "durabilitate" în același timp. Dacă avem un mit în acest moment, acesta este cu siguranță mitul sustenabilității. Poate că globaliștii și localnicii precum Kingsnorth vor descoperi că, deși nu sunt de acord în multe privințe - COVID-19, de exemplu - sunt de acord în ceea ce privește durabilitatea. Mitul sustenabilității este acela că, prin retragerea la viața locală și luddism sau prin avansarea spre reconversia tehnologică, rewilding și transumanism, ne putem stabili un mod de existență care ne va permite să supraviețuim într-un mod mai puțin frenetic, distructiv și galopant.

Dar mai este ceva de adăugat la aceasta, o a patra ipoteză, și aceasta este într-adevăr ipoteza de încoronare. Am spus că, timp de câteva secole, a existat planificare versus laissez-faire, sau conștiință versus consecințe neintenționate - ambele încercând să afle cum să facă lumea, această lume, mai bună. Dar mai există și altceva. Cea de-a patra ipoteză este că unele figuri de la începutul secolului al XIX-lea au întrezărit că cele două poziții ar putea fi fuzionate. Hegel a fost una dintre aceste figuri; chiar și Marx. Au fost și alții; și sunt mulți și acum. Fuziunea a însemnat ceva de genul următor

Până acum am făcut greșeala de a crede că binele poate fi impus în mod conștient - de obicei prin precepte religioase - dar am descoperit, prin amabilitatea lui Mandeville, Smith și a economiștilor, că binele poate fi obținut prin consecințe neintenționate. Totuși, acest lucru nu înseamnă că ar trebui să adoptăm politici de laissez-faire: dimpotrivă, acum că înțelegem consecințele neintenționate, știm cum funcționează întregul sistem inconștient al lumii și, din moment ce știm cum să încorporăm cunoștințele noastre despre acest lucru în politicile noastre, putem realiza în cele din urmă o ordine mondială perfectă, științifică și morală sau evidențiată și justificată.

Este clar acest lucru? Iluminismul scoțian a creat expertul empiric, care a fuzionat cu progresistul conștient și sigur din punct de vedere moral, pentru a deveni speranța lumii. Fără îndoială, cei mai mulți dintre noi au renunțat la fanteziile hegeliene și marxiste despre "sfârșitul istoriei" sau despre "emancipare", dar cred că umbra acestor fantezii a supraviețuit și a ajuns să se împlinească definitiv în majoritarismul științific-and-moral recent, văzut clar de când COVID-19 a sosit în lume.

Nu putem da sens situației noastre folosind vechiul limbaj al "colectivismului" versus "individualismului". Adevărul este că, în epoca noastră post-progresistă, experții se simt mai îndreptățiți ca niciodată să impună tuturor un set de protocoale și precepte "bazate pe dovezi" și "justificate din punct de vedere moral". Ei se simt mai îndreptățiți pentru că îmbină cunoștințele despre cum funcționează lucrurile la nivel individual (prin modelarea și observarea proceselor inconștiente sau a consecințelor neintenționate) cu certitudinea cu privire la ceea ce este corect să facem la nivel colectiv (având în vedere că vechile fantezii ale progresului au fost modificate de o ideologie puritană și restrictivă a sustenabilității și supraviețuirii, plus diversitatea, echitatea și incluziunea - care, întâmplător, servește mai degrabă ca un impuls restrictiv decât ca o anticipare a emancipării marxiste).

Acest lucru nu este doar toxic, ci și încâlcit. Nivelurile de ipocrizie și de autoamăgire implicate în aceasta sunt formidabile. Globaliștii au o doctrină de fier în politica lor sustenabilă de salvare a lumii, sau "sustenabilitatea". Aceasta este aproape inatacabilă, deoarece se bazează pe cele mai mari realizări ale științei naturale și morale. Este, desigur, alimentată de vechea lăcomie achizitivă, dar și de sentimentul pentru cei care au nevoie să fie ridicați la un nivel superior sau să li se ofere ceva în schimbul lipsei lor de privilegii; și, în plus, face lumea mai bună, "salvează" planeta și aureste cuștile celor neprivilegiați și palatele celor privilegiați în același lac moral auriu și prostesc.

Poate că, așa cum întrezăresc Guenon și Kingsnorth - de asemenea, Delingpole și Hitchens - adevărul este că trebuie să ne întoarcem de fapt prin întreaga Epocă a Sustenabilității și Epocă a Progresului la Epoca Credinței. Cu siguranță, cineva sau ceva trebuie să forțeze aceste "elite" să se supună unei viziuni mai înalte: și cred că singurul mod în care putem înțelege acest lucru în acest moment este să ne imaginăm că o biserică, un profet sau un filozof ar putea să le doboare secularitatea corporatistă de stat, să le arate că credința lor este doar o ideologie care le servește interesele și că ar trebui să se supună unei doctrine cu adevărat pline de har care poate admite greșeala, eroarea, chiar și păcatul. Acest lucru nu s-ar face prin scuze publice, sau prin afișare politică ipocrită, ci prin interogarea propriilor lor suflete.

Cu siguranță nu spun că acest lucru se va întâmpla, sau chiar că ar trebui să se întâmple (sau că ar putea să se întâmple): dar cu siguranță este tipul de lucru care trebuie să se întâmple. Adică, este tipul de lucru pe care ar trebui să ni-l imaginăm că se va întâmpla. Ceea ce se va întâmpla va fi fie mai mult din aceeași veche Lebădă Albă, fie poate un eveniment neașteptat de tip "Lebăda Neagră" (nu neapărat un lucru bun: se pare că suntem prea pasionați de criză în acest moment). Dar, oricum ar fi, o sensibilitate reacționară pare a fi singura capabilă să manifeste o oarecare conștientizare a ceea ce se întâmplă.

Pentru mai multă claritate, permiteți-mi să enunț din nou cele patru ipoteze despre ceea ce s-a întâmplat:

1. De-a lungul tuturor timpurilor a existat un echilibru între spiritualitate și secularitate. În modernitatea noastră, secularitatea este dominantă. Există doar această lume.

2. Timp de aproximativ trei secole am crezut că această lume se îmbunătățește și că ar trebui să se îmbunătățească. Acesta este "mitul progresului".

3. Întotdeauna a existat un dezacord cu privire la progres: unii au presupus că acesta se întâmplă ca urmare a accidentului și a interesului individual; alții au presupus că se poate întâmpla doar ca urmare a unui proiect deliberat.

4. Dar nu trebuie să ignorăm faptul că a existat o fuziune foarte inteligentă a celor două poziții: o fuziune care nu a dispărut odată cu dispariția "mitului progresului", ci care supraviețuiește pentru a susține politica ciudată și inedită a ceea ce am putea numi "mitul sustenabilității". Această fuziune este extrem de condescendentă și sigură pe sine, deoarece combină certitudinea științifică despre ceea ce s-a întâmplat în mod inconștient pentru a îmbunătăți lumea cu certitudinea morală despre ceea ce ar trebui făcut acum în mod conștient pentru a îmbunătăți lumea. Ea pare să îmbine individul și colectivul împreună într-un mod care este menit să facă imposibilă revenirea.