• Tweet

• Bill Donovan, legendarul șef al serviciilor speciale americane din timpul războiului, a fost însărcinat ulterior cu orchestrarea proiectului european.
• Brexitul trebuie să se fi așteptat la intervenția SUA, deoarece UE a fost întotdeauna un proiect american.

Washingtonul a fost cel care a promovat integrarea europeană la sfârșitul anilor 1940 și a finanțat-o în secret în timpul administrațiilor Truman, Eisenhower, Kennedy, Johnson și Nixon. Deși uneori iritate, SUA au folosit UE ca o ancoră pentru interesele regionale ale SUA, alături de NATO. Nu a existat niciodată o strategie de "divide et impera".

Tabăra eurosceptică a fost în mod ciudat oarbă la acest lucru, presupunând poate că forțele puternice de peste Atlantic vor face presiuni pentru secesiunea britanică și vor deveni ca niște eliberatori. Mișcarea anti-Bruxelles din Franța - și, într-o măsură mai mică, din Italia, Germania și din rândul partidelor de stânga din țările nordice - pornește de la ipoteza opusă, și anume că UE este în esență un instrument al puterii anglo-saxone și al capitalismului dezlănțuit.

Marine Le Pen din Franța este sincer antiamericană. Ea respinge supremația dolarului. Partidul ei a fost finanțat de bănci rusești legate de Vladimir Putin. Fie că ne place sau nu, este cel puțin coerent din punct de vedere strategic. Declarația Schuman, care dădea tonul reconcilierii franco-germane și care avea să conducă, în etape, la crearea Comunității Europene, a fost pregătită de secretarul de stat american Dean Acheson în cadrul unei reuniuni la Foggy Bottom. "Totul a început la Washington", a declarat primul secretar al lui Robert Schuman.

Administrația Truman a fost cea care i-a împins pe francezi să ajungă la un acord cu Germania în primii ani de după război, amenințând chiar cu întreruperea Planului Marshall al SUA, în cadrul unei întâlniri turbulente cu liderii francezi recalcitranți care se împotriveau, în septembrie 1950. Motivul lui Truman era evident. Acordul de la Yalta cu Uniunea Sovietică se destrăma. El dorea un front unit pentru a descuraja Kremlinul să se extindă mai mult, după ce Stalin înghițise Cehoslovacia, ca să nu mai vorbim de Coreea de Nord comunistă, care trecuse de paralela 38 și invadase Sudul.

Pentru euroscepticii britanici, Jean Monnet ocupă un loc important în panteonul federalist, eminența supremă a ticăloșiei supranaționale. Puțini oameni știu că și-a petrecut o mare parte din viață în America și că a fost ochii și urechile lui Franklin Roosevelt în timp de război. Generalul Charles de Gaulle a crezut că este un agent american, ceea ce, într-un fel, a fost. Biografia lui Monnet, scrisă de Eric Roussel, dezvăluie modul în care acesta a lucrat cot la cot cu administrațiile succesive.

Generalul Charles de Gaulle a fost întotdeauna foarte suspicios față de motivele americane. Este ciudat că acest studiu magistral de 1 000 de pagini nu a fost niciodată tradus în limba engleză, deoarece este cea mai bună lucrare scrisă vreodată despre originile UE. Puțini sunt, de asemenea, conștienți de documentele declasificate ale Departamentului de Stat care arată că serviciile secrete americane au finanțat în secret mișcarea UE timp de decenii și au lucrat activ în culise pentru a împinge Marea Britanie în acest proiect.

După cum a relatat acest ziar în momentul în care această comoară a devenit disponibilă, un memorandum, datat 26 iulie 1950, dezvăluie o campanie de promovare a unui adevărat Parlament European. Este semnată de generalul William J. Donovan, șeful militar al Biroului de Servicii Strategice al SUA, precursorul CIA.

Acoperișul CIA pentru acest proiect a fost Comitetul American pentru o Europă Unită, prezidat de Donovan. Un alt document arată că a furnizat 53,5% din fondurile pentru mișcarea europeană în 1958. Consiliul de administrație este compus din Walter Bedell Smith și Allen Dulles, directori CIA în anii 1950, și o castă de foști oficiali ai OSS, toți trecuți prin CIA.

Documentele arată că aceștia i-au tratat pe unii dintre părinții fondatori ai UE ca pe niște slugi și i-au împiedicat în mod activ să găsească finanțări alternative care le-ar fi putut rupe dependența de Washington. Nu este nimic deosebit de greșit în acest sens. Statele Unite au acționat cu iscusință în contextul Războiului Rece. Reconstrucția politică a Europei a fost un succes răsunător.

Au existat erori de judecată oribile de-a lungul timpului, desigur. O notă din 11 iunie 1965 îl însărcinează pe vicepreședintele Comunității Europene să urmărească uniunea monetară prin șiretlicuri și suprimarea dezbaterilor, până când "adoptarea acestor propuneri a devenit practic inevitabilă". Acest lucru nu a fost atât de inteligent, după cum putem vedea astăzi, prinși în capcanele datoriei/deflației și ale șomajului în masă care afectează întreaga Europă de Sud.

Într-un anumit sens, aceste documente sunt istorie. Ele arată că statul profund american a fost implicat până la gât în construcția Europei. Putem discuta dacă Boris Johnson a depășit săptămâna trecută o linie albă punând din nou pe tapet ascendența parțial kenyană a președintelui Barack Obama, dar principala greșeală a fost să presupunem că amenințarea lui Obama privind comerțul are legătură cu calvarul bunicului său într-un lagăr de prizonieri Mau Mau. Au fost doar clișeele obișnuite ale politicii externe americane.

Bunicul președintelui Obama a fost prizonier de război în timpul reprimării revoltei kenyene Mau Mau. Este adevărat că dl Obama ar putea fi, în mod natural, plin de resentimente, după abuzurile care au ieșit la iveală în ultima vreme în legătură cu represiunea Mau Mau. A fost o încălcare rușinoasă a disciplinei poliției coloniale, spre dezgustul oficialilor veterani care au servit în alte părți ale Africii. Dar mesajul cărții sale extraordinare - "Visurile tatălui meu" - este că încearcă să se ridice deasupra ranchiunilor istorice.

Brexitul consideră că pretendentul republican Ted Cruz dorește o Marea Britanie post-Brexit care să meargă "în fruntea liniei pentru a stabili un acord de liber schimb", dar aceasta este doar o promisiune de campanie. Domnul Cruz va face ceea ce dictează Washingtonul, indiferent ce va fi la momentul respectiv, dacă va ajunge vreodată la Casa Albă.

Este adevărat că America a avut îndoieli cu privire la UE, odată ce fanaticii ideologici au preluat controlul la sfârșitul anilor 1980, proiectând o Uniune ca o superputere rivală, cu ambiții de a provoca și depăși SUA. John Kornblum, șeful departamentului de afaceri europene din cadrul Departamentului de Stat în anii 1990, spune că a fost un coșmar să încerci să ajungi la un acord cu Bruxelles. "M-am trezit total frustrat. În domeniul militar, al securității și al apărării, este total disfuncțional."

Kornblum susține că UE "a părăsit NATO din punct de vedere psihologic" atunci când a încercat să își creeze propria structură de comandă militară și a făcut acest lucru cu postura și incompetența obișnuite. "Marea Britanie și Occidentul ar fi într-o situație mult mai bună dacă Marea Britanie nu ar fi aderat la UE", spune el.

Ceea ce este interesant, dar este încă un punct de vedere minoritar în cercurile politice americane. Frustrarea a dispărut când Polonia și primul val de state est-europene au aderat la UE în 2004, aducând o serie întreagă de guverne atlantiste. Știm că nu este o poveste de dragoste. În urmă cu doi ani, un oficial american de rang înalt a fost surprins la telefon în timp ce respingea Bruxelles-ul, în timpul crizei din Ucraina, cu cuvintele lapidare: "La naiba cu Uniunea Europeană".

Cu toate acestea, opinia predominantă este că ordinea liberală occidentală este supusă unui atac în trei direcții, iar UE trebuie sprijinită, așa cum Marea Britanie și Franța au sprijinit Imperiul Otoman în secolul al XIX-lea - și în mod înțelept, având în vedere că prăbușirea sa lentă a condus direct la Primul Război Mondial.

Amenințările de astăzi provin de la teroarea jihadistă și de la un lanț de state eșuate în Maghreb și Levant; de la un regim paria și puternic militarizat la Moscova, care va rămâne în curând fără bani, dar care are o fereastră de oportunitate înainte ca Europa să se replieze; și de la o criză extrem de periculoasă în Marea Chinei de Sud, care se intensifică pe măsură ce Beijingul testează structura alianței cu SUA.

Pericolele din partea Rusiei și a Chinei sunt, desigur, legate între ele. Este probabil - pesimiștii ar spune că este sigur - ca Vladimir Putin să profite de faptul că atenția este îndreptată spre Pacific pentru a-și încerca norocul în Europa. În ochii Washingtonului, Ottawa, Canberra și a capitalelor lumii care, în general, consideră Pax Americana ca fiind un avantaj, nu este momentul ca Marea Britanie să pună un băț de dinamită în edificiul șubred al Europei.

Adevărul teribil, pentru cei care militează pentru Brexit, este că guvernele din întreaga lume occidentală îl văd ca pe un vandalism strategic. Indiferent dacă acest lucru este sau nu corect, Brexitul trebuie să răspundă pentru asta. Câțiva, precum Lordul Owen, au înțeles dimensiunea problemei. Cei mai mulți păreau să nu știe nimic despre asta, până când domnul Obama a suflat în bronhiile orașului săptămâna trecută.

În opinia mea, tabăra Brexit ar trebui să propună planuri de creștere a cheltuielilor pentru apărare în Marea Britanie cu 50%, până la 3% din PIB, promițând să propulseze Marea Britanie ca putere militară de necontestat în Europa. Ar trebui să caute legături mai strânse cu Franța și să creeze o alianță militară și mai strânsă. Acest tip de mișcări ar avea cel puțin avantajul de a reduce la tăcere una dintre cele mai mari arme ale celor care se joacă cu frica.

Brexitul ar trebui să înăbușe orice sugestie că retragerea din UE echivalează cu renunțarea la responsabilitatea internațională, sau cu ruperea Convenției Europene a Drepturilor Omului (acea Magna Carta a libertății, redactată de englezii care nu sunt membri ai UE), sau cu întoarcerea cu spatele la acordurile climatice COP21, sau la oricare dintre celelalte tentații febrile ale mișcării.

Poate că este prea mult să ne așteptăm la un plan coerent din partea unui grup disparat, grupat în mod artificial în funcție de evenimente. Cu toate acestea, mulți dintre noi, care simpatizăm cu tabăra Brexit, care dorim, de asemenea, să ne recăpătăm suveranitatea guvernamentală și să scăpăm de falsa supremație și uzurparea Curții Europene de Justiție, încă nu am auzit cum cred brexiștii că s-ar putea face această ieșire, fără daune colosale colaterale și într-un mod compatibil cu onoarea acestei țări. Poți să te cerți cu Europa, sau poți să te cerți cu Statele Unite, dar este o provocare a sorții să te cerți cu întreaga lume democratică deodată.

Ambrose Evans-Pritchard