• Tweet

După ce am primit asigurări din partea oficialităţilor din energie că programul de iarnă, de această dată, a fost elaborat mult mai devreme şi, ca măsură de precauţie, au fost dublate stocurile de cărbune, au fost majorate stocurile de gaze naturale şi stocurile de apă din acumulări, aparent ar trebui să stăm liniştiţi, să ne uităm şi să ne bucurăm la "Festivalul" ştirilor pozitive.

Privind mai critic, dincolo de satisfacţia pe care o încerc, că, în sfârşit, oficialităţile încep să se ocupe şi de problemele reale, mă îngrijorează lipsa de gândire profundă, strategică şi sistemică, dar şi lipsa de înţelegere economică. Siguranţa energetică este normal să coste. Dar, oare, măsurile adoptate sunt optime, astfel încât să obţinem cel mai scăzut cost la care ne putem asigura securitatea şi siguranţa în aprovizionarea cu energie?

Problema reală a energeticii, în condiţii de vârf de consum, nu o reprezintă stocurile, ci lipsa capacităţii de a distribui aceste stocuri, în timp util acolo unde e nevoie, pentru a asigura cererea de consum. Spre clarificare, România, în fiecare an, iese din iarnă cu cel puţin 20% din stocurile de gaze naturale neconsumate.

Degeaba ai stocuri mai mari de gaze, dacă ai aceeaşi capacitate subdimensionată de extracţie a gazelor din depozite, faţă de nevoile de consum la vârf. Ca să produci cu 11 grupuri energetice în Oltenia, trebuie să transporţi şi să consumi zilnic din depozite 90 mii tone lignit. Dar ce te faci când pe calea ferată nu poţi să transporţi mai mult de 50 mii tone zilnic? Stocurile costă, sunt bani imobilizaţi pe perioade lungi de timp şi care influenţează în sens crescător costul produsului final, energia indispensabilă oamenilor şi economiei. Provocat de astfel de intervenţii publice, mi-am propus să încerc pentru publicul mai puţin familiarizat cu energia, dar interesat, o altă abordare pentru a afla răspunsul la întrebarea, de ce asistăm, de la începutul anului, la o creştere spectaculoasă a preţului de tranzacţionare a energiei electrice? Ce se petrece? Care sunt cauzele? Cum am ajuns aici?

Este bine cunoscut că în economia de piaţă preţul unei mărfi este rezultatul punctului în care cererea se întâlneşte cu oferta. Dacă se produce mai mult decât se cere şi se consumă, nu se poate menţine stabilitatea preţului.

Dupa contracţia industriei româneşti şi reducerea semnificativă a consumului de energie, suntem injectaţi cu truismul, devenit slogan, că România dispune de o supracapacitate de producţie a energiei electrice. Această realitate cantitativă, neanalizată şi calitativ, a devenit dintr-un avantaj, o vulnerabilitate şi este una din cauzele creşterii preţurilor de tranzacţionare a energiei electrice. Desigur că această vulnerabilitate s-a manifestat doar în conjuncţie cu anumiţi factori favorizanţi, care au grăbit declanşarea şi cronicizarea unei evoluţii ce pare de tip tornadă şi din care, aparent, nu putem ieşi.

România anului 2017 nu a suferit de o criză de ofertă cantitativă a energiei electrice (Slavă Domnului!), cuplarea la piaţa europeană regională de energie ne fereşte, până la un punct, de o astfel de situaţie. România a suferit şi suferă de o criză de energie electrică la preţuri competitive (predictibile), care să acopere cererea de consum şi în momentele de vârf de consum.

Fără a intra în detalii, încerc să fac o analiză calitativă a surselor de energie electrică predictibile, pe care se poate conta oricând, în orice situaţie. O astfel de analiză lipseşte din proiectul de Strategie Energetică Naţională. Din punct de vedere calitativ, conform percepţiei consumatorului, energia electrică produsă de X sau de Y se diferenţiază prin preţ. Iar preţul, fiind economie de piaţă orientată spre profitabilitate, trebuie să fie cu ceva mai mare decât costul de producţie.

Un preţ de vânzare al energiei de către producător de 175 lei/mwh presupune că acesta are un cost de producţie de cel mult 170 lei/mwh. Un preţ de 175 lei/mwh se traduce printr-un preţ final, în factura consumatorului de circa 0,45 lei/kwh, apropiat cu ce am fost obişnuiţi în ultimii ani.

România, conform surselor oficiale, dispune de capacităţi instalate de producţie energetică de peste 22.000 MW.

Consumul de-a lungul anului a variat între 6.800-7.200 mwh, în cele mai multe zile din an, atingând vârfuri de consum de 9.700 mwh (ianuarie 2017) sau în jur de 9.000 mwh în zilele caniculare din vară.

Aparent, nu ar trebui să apară probleme. Şi totuşi?

Când faci analiza de senzitivitate a sistemului, să vezi măsura în care producţia de energie electrică poate să satisfacă cererea de consum, în orice moment şi în orice condiţii, laşi de o parte sursele de energie regenerabile (vânt şi soare), din cauza impredictibilităţii acestora, dar şi sursele clasice de producţie care din diverse motive nu sunt disponibile (avarii, revizii, neasigurarea combustibililor). În această ipoteză, poţi să înţelegi mai bine care este nivelul de rezilienţă (definit de capacitatea sistemului de producţie energie electrică de a face faţă tuturor provocărilor şi de a absorbi şocurile, păstrându-şi funcţiile pentru care a fost creat, şi anume: să satisfacă cererea de consum în orice moment). Prin urmare, mai rămâne disponibilă o capacitate totală de producţie energie electrică de circa 11.000 MW, provenind din capacităţi de producţie pe cărbuni, hidro, nuclear şi pe hidrocarburi.

Încă nu e rău!

Să analizăm care dintre aceste surse de producţie se încadrează în maximul de cost, convenit ca acceptabil pentru consumator, de 170 lei/mwh.

Energia nucleară vine cu un aport de 1400 mwh.

Energia produsă pe cărbune aduce încă 1600 mwh. Doar 5 grupuri energetice, din cele 11 disponibile de la Complexul Energetic Oltenia, pot, în anumite condiţii, să producă la acest cost. Restul grupurilor pe cărbune, inclusiv cele din Oltenia şi Hunedoara, produc cu costuri mult mai mari.

Dintre sursele de producţie pe hidrocarburi, doar centrala de la Brazi, cu 800 mwh, se încadrează în acest cost.

În ceea ce priveşte sursele hidroenergetice, limitările provin din hidraulicitatea redusă în condiţii de caniculă sau ger prelungit, astfel că putem conta, în condiţii normale, doar pe un maxim de 2500 mwh. În plus, există o variaţie anuală a producţiei de energie provenită din surse hidroenergetice, aceasta variind între 19 Twh, în anii ploioşi şi 12 Twh, în anii secetoşi.

Însumând, constatăm că sistemul electroenergetic românesc poate oferi în mod normal şi predictibil 6.400 mwh, proveniţi din surse clasice, la un cost de producţie de sub 170 lei/mwh.

Când hidraulicitatea e ridicată, pentru perioade de câteva zile, putem beneficia de încă 1000-1700 mwh din surse hidroenergetice. La fel, când bate vântul şi e soare, în sistem mai pot intra încă 1000-3000 mwh la un cost competitiv.

În astfel de situaţii, consumul cuprins între 6.800-8000 mwh poate fi acoperit, teoretic, cu o producţie de energie la costuri de producţie de sub 170 lei/mwh, care să ducă la preţuri medii de tranzacţionare în jur de 175 lei/mwh.

În scenariul descris mai sus, atunci când un grup important devine inoperabil, apar situaţiile de avertizare.

Situaţiile de criză de oferte la preţ competitiv ale sistemului electroenergetic naţional apar atunci când cererea de consum e ridicată la peste 8000 mwh, hidraulicitatea e redusă, nu bate nici vântul şi se întâmplă să fie indisponibilizată şi o capacitate însemnată de producţie. Aceste situaţii sunt depăşite prin intrarea în sistem a capacităţilor de producţie cu costuri mari.

În aceast punct e bine să analizăm şi să înţelegem comportamentul comercial al producătorilor versus comportamentul comercial al furnizorilor şi traderilor.

În ultimii ani, pe fondul scăderii cererii, creşterii cantităţilor de energie provenite de la sursele regenerabile şi a unei hidraulicităţi ridicate, dar şi a unor jocuri inteligente, de aşteptare până în ultimul ceas, al furnizorilor şi traderilor, producătorii şi-au "canibalizat" ofertele de vânzare pe piaţa contractelor la termen, coborând preţul până la valori nesustenabile, de 150-160 lei/mwh. Chiar şi aşa rămâneau cu capacităţile de producţie performante nevândute integral, fiind forţaţi de traderi şi furnizori să oferteze 20-30% din producţie pe Piaţa Zilei Următoare (contractezi azi pentru consumul de mâine) la preţuri care variau în jur de 100 lei/mwh, preţul de închidere al pieţelor fiind influenţat, în sens descrescător de Hidroelectrica, care, pe fondul unor ani cu excedent de hidraulicitate, a avut producţii ridicate de 18-19 Twh anual. Hidroelectrica, fiind în insolvenţă, avea o mare "foame" de bani pentru acoperirea sumelor datorate creditorilor şi în consecinţă, sublicita (în sens descrescător) orice ofertă, pentru a vinde întreaga producţie. În aceste condiţii, ceilalţi producători au realizat volume mai mici de vânzări şi marje reduse de profit sau chiar pierderi (CEO, CEH, RAAN, Govora, etc). Lipsa de venituri a încetinit ritmul şi volumul investiţiilor şi a determinat şi un volum mai mic de lucrări de întreţinere şi reparaţii. Această criză a vânzărilor a determinat producătorii să înceapă, în urmă cu 3 ani, să caute soluţii noi de marketizare şi maximizare a vânzărilor. Toţi marii producători de energie şi-au achiziţionat softuri care să anticipeze condiţiile meteo, hidraulicitatea, vântul şi să le suprapună pe previziunile de consum şi cantităţile de energie deja contractate, generând modele noi de vânzare. În timp, au fost mai multe încercări de forţare a plafonului de 175 lei/mwh, care nu au rezistat blocadei traderilor şi furnizorilor, care mizau, în continuare, pe un comportament defensiv al producătorilor.

Piaţa furnizării de energie este extrem de concurenţială, sute de traderi şi furnizori se zbat pentru supravieţuire şi cota de piaţă, această stare determinându-i pe unii să-şi asume riscuri de tranzacţionare neacoperite, mizând pe comportamentul predictibil, multianual, al producătorilor.

Acesta era contextul începutului de an 2017.

A fost suficient un pasaj de vreme severă şi două declaraţii alarmiste, că stocurile de cărbune sunt insuficiente, pentru ca tensiunile acumulate şi riscurile neacoperite ale traderilor şi furnizorilor să determine un comportament emoţional şi haotic. Traderii şi furnizorii au ridicat cererea şi preţul, la care au răspuns producătorii necompetitivi (ineficienţi) cu cantităţi insuficiente, care nu acopereau cererea, şi la preţuri mai mari decât cererea. În acest moment, pe baza prognozelor de consum şi analizelor de piaţă, sesizând deficitul de ofertă, au intervenit marii producători, de data aceasta supralicitând şi aliniindu-se la preţul cel mai mare al ultimului producător scump intrat în piaţă. Aşa am ajuns la preţuri de 350-450 lei/mwh, dar şi la creşterea proporţională a preţului energiei achiziţionate pentru echilibrarea sistemului energetic naţional, care a funcţionat cu dese şi mari dezechilibre pe tot parcursul anului.

Pot fi condamnaţi producătorii, pentru că, sesizând că traderii şi furnizorii şi-au asumat riscuri neacoperite, au speculat momentul? E o întrebare deschisă, la care nu voi da eu răspunsul.

Şi acum,în loc de concluzii, câteva constatări.

1.Piaţa de energie, pe parcursul lui 2017, nu a mai revenit la preţurile anterioare. Media preţurilor de tranzacţionare în 2017 versus. 2016 este cu 30-40% mai mare.

2. Piaţa de energie este, în continuare, foarte volatilă şi sensibilă la semnale. Mai sunt posibile perioade pentru care preţul să depăşească 350-400 lei/mwh.

3. O piaţă funcţională e firesc să reacţioneze la semnale de piaţă în marje de maxim 30-40%. Când variaţiile de preţ sunt de 200-250%, cred că modelul de piaţă ales nu este cel mai bun şi funcţional.

4. În 2017, pentru prima dată, preţul energiei a fost decuplat de costul de producţie al energiei. Nu mai există logică şi predictibilitate.

5. România este şi acum în pragul unei crize de oferte de energie la preţuri competitive, dar acceptabile şi suportabile pentru consumatori.

7. Volatilitatea pieţei de energie nu este un factor care să stimuleze investiţiile.

8. Analizând tendinţele, România are nevoie de capacităţi noi de producţie şi stocare a energiei, dar nu în orice condiţii de preţ final al energiei.

9. Autorităţile cu competenţe în energie anchetează sau sunt anchetate, în loc să-şi folosească energia pentru a defini corect şi a reglementa inteligent şi clar modelul de piaţă funcţional, care să pună în echilibru interesele tuturor participanţilor la piaţa de energie, de la producători până la consumatori, sau măcar să definească şi să supună aprobării o strategie energetică a României, personalizată şi pragmatică, care să garanteze românilor securitatea energetică, inclusiv a preţurilor competitive, dar acceptabile şi suportabile pentru consumatori.

10. Iarna e aproape şi încă invocăm Providenţa şi norocul, ca sigure elemente de gestionare a riscurilor şi care să suplinească lipsa de soluţii şi profesionalism a unui program de iarnă, elaborat pe acelaşi tipic al ultimilor ani.

La final, nu pot să închei, fără să spun, că am constatat, şi de această dată, că incompetentul apare, ca o fatalitate, în cele mai importante poziţii publice şi, de regulă, se manifestă, mândru, ţâfnos şi autosuficient, dar ineficient, în cele mai complexe situaţii pentru a da lucrurile peste cap şi a genera cel mai mare cost social, suportat de toţi contribuabilii, ca urmare a percepţiei sale limitate şi, în consecinţă, a deciziilor greşite.

Gabriel Dumitrascu
Articol aparut in bursa.ro