• Tweet

La ora 0:15 GMT, în data de 24 Mai 2017, se va declanșa una dintre cele mai grave crize militare și diplomatice pe care Orientul Mijlociu le-a cunoscut de la insurecția palestiniană a lui Yasser Arafat pentru ocuparea regatului Iordaniei.

Ca urmare a unui atac informatic organizat de o companie sud africană din domeniul securității cibernetice, pe site-ul oficial al agenției naționale de presă a micului regat arab Qatar, este inserată, prin metodele hackerilor, o declarație falsificată a șeicului al Thani, conform căreia acesta, prezent la premierea noii generații de tineri ofițeri absolvenți ai academiei de aviație din Doha, ar fi spus că Iranul este o putere politică regională, care menține echilibrul din regiune, iar familia sa regală are mare încredere în Teheran. Întreaga lume devine, astfel, martora unui nou casus belli de tip nazist, complet pre fabricat, pentru a justifica un război de agresiune al Arabiei Saudite împotriva vecinului său qatarez.

Identic ca procedeu cu cel utilizat de către Germania hitleriană, care și-a folosit proprii soldați îmbrăcați în uniforme militare poloneze pentru a inventa agresiuni armate la adresa sa așa zis ordonate de către Varșovia, atacul cibernetic plătit de către Arabia Saudită și implantarea declarației false (fapte probate de ancheta ofițerilor CIA chemați imediat de către Qatar la fața locului pentru a dovedi că nu poartă nici o vină), devine elementul central al unei agresive campanii de război, care începe prin impunerea blocadei economice terestre de către Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. Timp de două săptămâni, cel mai bogat regat al lumii arabe va face față unei imense presiuni mediatice și politice internaționale, fenomen care efectiv a luat prin surprindere întreaga lume. Imediat după apariția acestei știri, manipulând SUA și mințind lumea asupra veridicității, Arabia Saudită și Emiratele Unite vor declanșa pregătirile pentru a invada șeicatul qatarez.

La Washington, fără a se consulta cu principalii actori ai aparatului american de politică externă (care aud opinia șefului lor direct de la televizor), nou alesul președinte Trump face declarații care provoacă panică. În baza informațiilor primite de la Rhiad pe filiera Kushner, acesta acuză Doha de sprijin al terorismului internațional, mai mult atrage atenția asupra jocului dublu qatarez din Palestina, unde alături de influența iraniană, cea a familiei al Thani este deja perfect implantantă. Datorită teatrului absurd pe care ginerele prezidențial Kushner îl joacă, numit de numai câteva luni țarul politicii americane în Orientul Mijlociu, Trump face o confuzie de zile mari. Între Doha și Dubai. Crezând că cea mai mare bază militară americană din Orientul Mijlociu se află în Emirate și nu în Qatar, așa cum este în realitate, Trump se lansează într-o lungă serie de acuzații la adresa Qatarului. Folosindu-se de naivitatea culturală a lui Kushner, de aroganța lui Trump și de lentoarea legendară a Uniunii Europene, Rhiad pregătise minuțios terenul pentru dispariția statului Qatar.

Întreaga comunitate internațională realizează că imensa lipsa de cultură geopolitică a lui Donald Trump devine risc masiv pentru echilibrul mondial. Dispariția fizică a statului Qatar, care este unul dintre cele mai mari rezervoare de gaz al lumii, poate provoca un șoc energetic pe care economia mondială nu îl va putea absorbi, decît cu costuri enorme. Ca atare un adevărat proces educativ începe să fie promovat de către toți ambasadorii străini cu acces la Casa Albă, tocmai pentru a opri răspîndirea inculturii politice a familiei Trump în interiorul delicatului mecanism politic din lumea arabă.

Pentru comandanții din Pentagon, Qatarul reprezintă locul unde se află efectiv cea mai sigură prezență militară americană, fiind singura care poate să facă față expansiunii iraniene în regiune. Pierderea micului șeicat ar fi însemnat reducerea prezenței SUA în regiune la nivelul anilor 60, reprezentând cea mai mare înfrângere a unui imperiu pe timp de pace. Mai ales că, devenind teritoriu încorporat Arabiei Saudite, conform legii islamice, familia regală saudită era obligată să interzică total prezența oricărei armate străine, în special cea a infidelilor, în țara unde se află cele două mari Moschei sfinte, Mecca și Medina.

Consecința directă a sprijinului pe care Trump îl acorda, în acele zile, familiei Saud în conflictul tocmai de ea provocat cu Qatar, ar fi dus la demantelarea prezenței militare americane în Golf. Chiar și fără o imediată expulzare a soldaților americani dintr-un nou teritoriu lărgit al Arabiei Saudite, scenariul imaginat de către Kushner și prietenul său Bin Salman, ar fi cimentat o dependență americană care ar fi fost dictată direct de capriciile familiei conducătoare de la Rhiad. Este exact scenariul catastrofal pe care George W. Bush, președintele care a invadat Irak, nu reușise să îl rezolve și care a dus la eșecul succesivelor campanii americane de reconstrucție a respectivei țări.

Tot acest scenariu creionat de către ginerele Kushner avea un singur scop și anume sigurarea unui mediu cât mai propice lansării cu succes a planului de pace trumpian prin care se credea, naiv, că se poate rezolva problema palestiniană. Distrugerea Qatarului era prețul pe care Rhiad, la sugestia emirului din Dubai (de altfel mentorul moral și ideologic al prințului mostenitor saudit), îl ceruse de la președintele Trump pentru susținerea planului de pace. Succesul planului, care în visele sale grandomane, i-ar fi adus un premiu Nobel pentru pace, depindea de distrugerea sursei de finanțare a Autorității Palestiniene asigurate de către Doha și familia șeicului al Thani. În viziunea kushneristă, lipsa de resurse financiare ar fi obligat pe palestinieni să accepte planul de pace trumpian, oferind una dintre cele mai strălucite victorii diplomatice socrului său.

Acest interes direct al lui Kushner a servit perfect manipulării saudiene. Tânăra generație de prinți Saud, pentru prima dată aflată la putere ca urmare a vârstei înaintate a regelui actual care este și ultimul dintre fii fondatorului dinastiei de la Rhiad, a înțeles că epoca petrolului, ca instrument de asigurare a dezvoltării economice se apropie de sfârșit iar regatul lor, într-un viitor mai degrabă îndepărtat, dar sigur în timpul vieții lor, se poate prabușii din lipsă de alternativă. Ca atare Bin Salman, exponentul acestei generații și moștenitor acceptat al dinastiei, nedorind să fie ultimul rege Saud al țării sale, analizând corect grandomania lacomă a lui Trump și politica superficială a lui Kushner, a înțeles exact oportunitatea care i se oferă.

Pentru Bin Salman, soluția supraviețuirii familiei Saud este reprezentată de imensele resurse de gaz ale vecinului său. Întreaga țesătură de minciuni și manipulări regionale ale saudianului nu servea decât scopului real, dar bine ascuns, acela al supraviețuirii unui regat și unei monarhii, prin dispariția altui stat. Iar Qatar, victima acestor strategii Salmano-Kushneriste era tocmai prietenul cel mai loial și mai ferm al SUA. Prin căderea în capcana sauditului, interesele SUA nu numai că nu existau, dar nici măcar nu fuseseră asigurate de către auto intitulatul geniu al artei negocierii, Donald Trump.

Măcar și pentru o secundă, cei doi, Trump și Kushner nu au realizat cît de mișcător era nisipul pe care îl aveau sub picioare și cât de înșelătoare erau asigurările date de către Bin Salman. Prin aplicarea fanteziile celor doi, SUA au fost la un pas de pierde singura țară care nu a trimis un singur terorist împotriva lor, așa cum a făcut-o toate celălate din lumea arabă. Washington a fost efectiv la secunde distanță de a își arunca în aer una dintre cele mai complicate dar eficiente relații prin care dosarul palestinian putea fi monitorizat, fără a fi necesar dialogul cu Moscova sau de a menține o linie fortificată împotriva unui Iran, din ce în ce mai asertiv pe plan regional și mai nuclear pe plan mondial.

Pentru ca acest întreg scenariu fantast să colapseze a fost nevoie de intervenția energică a secretarului de stat din acel moment, Rex Tillerson (pentru care va și plăti fiind concediat în condiții umilitoare de către razbunătoarea familie Trump). Fostul executiv al Exxon Mobil îi impune lui Trump o convorbire telefonică cu năbădiosul prinț moștenitor al Arabiei Saudite, Bin Salman. Transcriptul dicuției dintre cei doi nu lasă nici o urmă de dubiu cu privire la duritatea mesajului american. Orice război în regiune nu va fi privit cu prietenie de către guvernul Statelor Unite, mai ales dacă acela este un război de agresiune și nu unul de apărare. Bin Salman, alături de Bin Zayed, cei doi prinți moștenitori care se vedeau cu gazul qatarez în buzunar pe spinarea soldatului american, sunt obligați de chiar nou găsitul prieten de la Casa Albă, să facă un rușinos pas înnapoi.

Pentru poziția politică a Israelului în lumea arabă, mai ales pe relația cu Autoritatea Palestiniană, este un dezastru absolut iar pentru Rusia este o victorie diplomatică și de securitate nesperată. Fără să facă cel mai mic efort, Rusia se vede dăruită cu un cadou geo-strategic care va face ca relațiile sale încordate cu Iranul să fie dezamorsate natural, iar alianța antiamericană cu Turcia asupra Siriei, să devină subalternă intereselor sale directe din Africa de Nord. Trump, alături de ginerele său, va crea prima mare problemă de stabilitate americană în Orientul Mijlociu. Iranul va accelera dezastrul din Yemen iar Arabia Saudită se va vedea atrasă într-un război de uzură și nimicitor pentru economia sa și așa subrezită de permanentele conflicte din cadrul OPEC.

Pentru prima dată în istoria de 70 de ani a relațiilor americane cu lumea arabă, un președinte american face o gafă monumentală împingând una dintre cele mai stabile monarhii din regiune spre exctincție. Qatar va înțelege exact instabilitatea emoțională a tânărului Kushner, lipsa lui de educație a lui Trump și marja îngustă pe care o are în raport cu noua administrașie americană, astfel încât decide deschiderea spre China.

Tot prin această mișcare a lui Trump, China se vede eliberată de moștenirea pakistaneză care îi bloca drumul spre inima lumii arabe. Opțiunea qatareză pavează astfel drumul Teheranului spre chiar centrul puterii din Beijing. La numai doi ani după eșecul saudian pe mâna americană, în August 2019, Iranul va începe negocierile directe cu puterea comunistă chineză. Rezultatul acestora va fi unul care va ului pe toată lumea. Un proiect de 400 de miliarde de dolari, din care 40 de miliarde în primii doi ani, cash, vor fi investiți în infrastructura marii anvelope de transport terestru, anulînd orice avantaj maritim pe care SUA l-ar fi putut utiliza pentru blocarea expansiunii economice a ambelor puteri asiatice. Nu numai că jocul kushnerian a distrus complet avantajul maritim al puterii americane din regiune dar a oferit resurse vitale pentru expansiunea în Mediterana a Iranului. Siria devine astfel subiect exclusiv de negociere doar între Rusia și Iran, obligând Turcia să își apere interesele în sudul mediteraneean prin expansiunea agresivă din Libia.

Tot resursa gazieră din celebrul bazin leviatan va fi combustibilul noului otomanism regional, blocând Grecia și Cipru, implicit introducând Uniunea Europeană și Rusia, acum unite strategic, într-un joc pe care aliatul SUA cel mai ferm, Israel nu îl poate câștiga decât cu prețul unor sacrificii economice imposibil de susținut. Pierderea strategică saudiană în fața Qatarului devine pretext pentru rapiditatea reacției iraniene, care va flanca fără reținere expansiunea turcească în Leviatan, în același moment cu menținerea unui conflict deja incandescent cu Ankara pe tema siriană. SUA devin doar actori mediocrii într-un spațiu, pe care altfel, timp de decenii l-au dominat fără probleme. Washington este efectiv eliminat din spații întregi ale Orientului Mijlociu, doar sultanul muribund al Omanului, rămânând loial vechilor înțelegeri.

La scurt timp de la dezastrul trumpian, conducătorul legendar al Omanului, sultanul Qaboos moare ca urmare unui cancer. Fără a fi avut urmași direcți datorită unor preferințe personale, acesta lasă cârma celui mai sărac dar și celui mai strategic amplasat principat arab pe mâna unui prinț de rang inferior, devenit sultan prin norocul destinului. Prima mișcare a noului sultan al Omanului va fi de a dezvolta o relație privilegiată cu Qatar, exact de ceea ce Iranul are nevoie pentru a își construi, pe malul golfului Oman (culoarul de transport a peste 70% din petrolul lumii), influența sa malignă.

Trump nu mai are nici un fel de mijloc de realiniere în fața Ankarei, nu mai poate presa sub nici un fel Rusia iar proiectul lui Kushner de a face pace între eternii rivali Israel și palestinieni, este din prima zi aruncat la gunoi de chiar una din părțile interesate. Propunerea lui Kushner practic oferea o suveranitate palestiniană limitată, o suzeranitate economică și o strictă calificare a cetățenilor arabi pentru rangul doi în cadrul unui spațiu israelian economic practic dublat.

În numai doi ani, Kushner va deveni principalul artizan al înfrângerii SUA în lumea arabă, având la activ nu numai căderea planului Arabiei Saudite dar și zdruncinarea echilibrului dintre pantagruelicele nevoi de gaz ale Chinei și capacitatea americană de a regla fin, dar ferm, exportul arab spre Beijing, pentru a extrage concesiile necesare contingentării exploziei economice chineze.

Qatar se vede eliberat de orice fel de obligație morală de a participa la discuțiile de culise cu asociatul său american, deși va cumpăra, făcând exact aceeași greșeală ca și șahul Pahlavi al Iranului, o enormă flotilă de avioane de luptă americane, care se încing la sold în lipsă efectivă de piloți. La doar 250.000 de locuitori, Qatar are un avion la 10.000 de locuitori. Pentru a înțelege imensul tribut pe care șeicul al Thani îl plătește administrației Trump pentru a nu mai avea surprize nefericite, Franța, a doua putere militară atomică a Europei continentale, are un avion de luptă la 150.000 de locuitori. Dezechilibrul militar este și mai năucitor în cazul tancurilor, Qatar contractând producția de tancuri a mai multor state occidentale, devenind fericitul posesor al unui tanc la mia de locuitori, pe cand Franța are un tanc la suta de mii.

Un depozit enorm de tehnică de luptă se transferă în deșertul qatarez, capacitatea fizică a acestei minuscule națiuni de a o folosi 100% fiind imposibilă, din lipsă fizică de populație. Aceste comenzi reflectă, în realitate, mercantilismul avar al unei administrații americane care pune accent pe profitul imediat, decât pe construcția temeinică de echilibre economice, politice și de securitate care să asigure prosperitatea țărilor din regiune.

O politică care, așa cum vom vedea în episodul următor, va avea efecte devastatoare asupra menținerii influenței SUA în Orientul Mijlociu, asupra stabilității politice și teritoriale a Israelului și asupra întregului raport de forțe care modelează, prin dinamica lor ascunsă, politica marilor culoare de transport a resurselor energetice chineze. O lume a luminilor și umbrelor, a subtilelor mișcări sau a brutalelor trădări. În contact cu ea, administrația Trump s-a dovedit complet nepregătită iar membrii familiei conducătoare americane iremediabil incapabili să facă față.

H.D. Hartmann