• Tweet

În 2008, la nici trei săptămâni de când căzuse Lehman Brothers, turbulenţa ce a zguduit Statele Unite trecea deja Atlanticul şi ameninţa să cuprindă întreaga lume. Parisul părea să fie prima staţie. Simptomul: panica.

Pe pieţele financiare, care fierbeau, cuvântul de ordine era vânzarea. Deţinătorii de titluri încercau să scape repede de povara lor. Ca să stopeze agitaţia din bănci, asaltate de depunătorii care s-au repezit să-şi retragă depozitele, guvernul francez a promis că va deschide „paraşuta de aur": va umbla la buget ca să salveze băncile. A urmat promisiunea că depozitele până la o sută de mii de euro vor fi garantate. Cotidianul „Le Figaro" aflase că autorităţile pregătesc „un plan istoric pentru restabilirea încrederii".

Publicaţiile umoristice, într-o încercare de a mai destinde atmosfera, erau pline de caricaturi ce luau în derâdere agitaţia în creştere. Una dintre ele înfăţişa o coadă lungă în faţa unei bănci. O deponentă, ce ajunsese la ghişeu, voia să retragă 300 de euro. Răspunsul casieriţei este descurajant: „Nu e posibil chiar atât de repede". Alături, o scenă din biroul directorului: un magnat vrea să retragă imediat 3 miliarde de euro. Directorul: „Asta se poate aranja!"...

Caricaturistul, „furat" de poantă, a respectat numai jumătate de adevăr. Deponenta, cu un cont de numai 300 de euro, era îndemnată să mai aştepte. Scena era credibilă, pentru că exprima o realitate repetată în toate băncile din lume, în astfel de momente. Întâi pentru că băncile nu imobilizează la ghişee atâtea bancnote câte să ajungă pentru a face faţă retragerilor în timp de panică. În astfel de situaţii recurg la planificări. Apoi, pentru că băncile au experienţă, ştiu că agitaţia se potoleşte după ce trece primul impuls, şi că amânarea e sănătoasă. Scena din biroul directorului e însă ruptă de realitate. Niciun director de bancă, dacă nu e corupt, nu va da răspunsul din caricatură. Bineînţeles că va fi curtenitor cu un client cu un cont de depozit de 3 miliarde de euro, dar nu favorizând-i retragerea, pentru că a doua zi ar fi trebuit să-şi dea demisia, ci propunându-i o creştere de dobândă.

Revenind la noi acasă, în primele zile de după 24 februarie 2022, amintesc că războiul care începuse în Ucraina, suprapus peste inflaţia în creştere, a provocat tensiuni oarecum asemănătoare cu acelea din Parisul anului 2008. Scriu oarecum asemănătoare pentru că România nu-şi permite, nu şi-a permis nici în 2008, să deschidă „paraşuta de aur", nici să lanseze planuri de salvare costisitoare şi nici directorii de bănci nu au primit solicitări de retrageri de...3 miliarde de euro. Dar a fost ceva panică, numeroşi depunători s-au repezit la ghişee să scotă 300 sau 400 de euro iar băncile le-au propus să se înscrie pe liste de retrageri, pentru a-şi planifica aprovizionarea cu valută fizică. La casele de schimb, pentru retrageri de „sume mari", asta însemnând peste 3.000 de euro, erau propuse negocieri.

Nu cred că pentru a le acorda facilităţi - casele de schimb vând doar ce cumpără de la populaţie iar în acele zile de agitaţie valuta se cumpăra şi nu se vindea, prin urmare se adunau greu 3.000 de euro - ci pentru a le propune un curs de schimb cu mult peste 5 lei pentru un euro. După ce agitaţia, de scurtă durată, s-a topit şi în piaţă a revenit calmul, când s-a tras linie, ne-am lămurit că mulţi dintre cei care au schimbat sume mari au ajuns să plătească şi 5,30 de lei pentru 1 euro. Într-o săptămână-două, când cozile au dispărut iar cursul a revenit în matca lui, la sub 5 lei pentru un euro, au fost contabilizate pierderi semnificative. Impozit pe panică.

La bănci, soluţiile au fost două. Celor care au vrut să facă schimburi valutare fără să-şi desfiinţeze depozitul, schimbul s-a făcut pe loc, în cont, fiindcă nu era nevoie de valută fizică. Iar celor ce au optat pentru retrageri, li s-au făcut programări, pentru că băncile au fost nevoite să angajeze avioane ca să aducă bancnote de la băncile corespondente. Toţi au pierdut. Pentru că... panica e costisitoare.

Apropo de depozite. În mentalitatea societăţii noastre, într-un climat în care se discută insistent despre „românii cu credite", iar discuţia se poartă cu ochii pe dinamica ROBOR-ului şi pe dobânzile active, cele plătite de populaţia împrumutată, simpla rostire a cuvântului credit trimite la bănci. Legea numeşte banca instituţie de credit, această titulatură îi sporeşte importanţa, pentru că dacă o bancă refuză un credit, o companie poate fi adusă în situaţia de a opri producţia iar o familie poate fi nevoită să renunţe la achiziţionarea unei case ori a unui alt bun de folosinţă îndelungată. Sau, pur şi simplu, să amâne un consum.

Să fie limpede. Creditul este o importantă locomotivă a activităţii economice sau a bunăstării populaţiei. Domeniul este extrem de sensibil. Dacă spunem că „banca îţi dă umbrela când e soare şi ţi-o ia când plouă", avem în vedere îndemnul omniprezent către cei ce-şi doresc credite bancare, acela de „a scăpa singuri de nori" şi apoi să vină la bancă şi să solicite un credit, dovedind că au adus ceva soare în starea financiară şi că se pot angaja să garanteze un credit. Dar, din această perspectivă, a împrumuturilor date de bănci, epuizăm doar jumătate de problemă: relaţia contractuală între băncile creditoare şi debitorii de toate categoriile, care s-au împrumutat de la bănci. Ei nu sunt nici măcar 3 milioane.

Există însă, în societatea noastră, şi o altă categorie de creditori. Iar ei sunt aproape de 10 milioane. Cei care împrumută băncile: depunătorii. Deţinătorii celor 15,4 milioane de depozite bancare. În lei, peste 70 la sută; şi în valută. Există şi la noi un vârf al depunerilor. Modest însă. Cam 0,3 la sută dintre depunători, cu depozite peste 500.000 de lei. Nota Bene: de lei şi nu de euro. Ceilalţi? În jur de 81 la sută au depozite până la 50.000 de lei în timp ce alţi 12,1 la sută deţin depozite între 50.001 şi 100.000 de lei.

Cei din prima categorie, de 0,3 la sută, cu o medie a depozitului de 1,1 milioane de lei, au desigur putere de negociere. Şi cum niciunei bănci cu-i convine să i se rărească această clientelă, acceptă negocieri. Şi e cert că au obţinut - atunci când au făcut ...aluzii la eventuale retrageri - dobânzi mai mari. Oricum, băncile au început să înţeleagă importanţa acestei categorii de creditori. Şi au început să urce dobânzile pasive. Decizia BNR de a urca dobânda-cheie la 3,75 la sută deschide calea către o nouă repriză de creşteri de dobânzi.

Adrian Vasilescu