• Tweet

Notam în prima parte a comentariului că probabil o sesizare sau mai multe au determinat vizitele neaşteptate, de marţi dimineaţă, ale inspectorilor Consiliului Concurenţei în bănci. Din ce zonă ar putea fi sesizările? De la debitori, fără îndoială, supăraţi că s-au scumpit ratele lunare ale creditelor de consum şi ipotecare. Nu este zi în care să nu auzim, în spaţiul public, derulându-se tot felul de calcule referitoare la cât au pierdut ei, anul trecut şi în acest an, fără nici cea mai mică aluzie la vinovatul real. La inflaţie, deci, impozitul cel mai dur aplicat întregii populaţii, de la copii la seniori.

Judecând obiectiv, vom vedea că inflaţia - care a amputat veniturile, a redus puterea de cumpărare, a scum­pit dramatic subzistenţa - a lovit cel mai tare acea parte a populaţiei pentru care noţiunea de economisire nu are nicio relevanţă. Mai cu seamă de când facturile la energie le com­plică viaţa. Şi tot inflaţia a instituit un regim sever de represiune finan­ciară, împovărând populaţia care a strâns cureaua şi a economisit, 10 mi­lioane de persoane care şi-au deschis de­pozite bancare înregistrând pier­deri substanţiale în ultimele 22 de luni.

Zilele trecute, o respectabilă publicaţie online îl ironiza pe guvernatorul BNR, care şi-a plasat economiile în titluri de stat... şi a pierdut. Bineînţeles că a pierdut! Represiunea financiară e departe de a fi un fenomen selectiv. Dar alţii au pierdut şi mai mult. Au pierdut, potrivit informaţiilor date de presa internaţională, toţi cei care şi-au plasat economiile în aur, euro, franci elveţieni, lire sterline. Iar când atât de mulţi pierd, sub impactul inflaţiei globale, inevitabil te întrebi cine a câştigat. Până la începutul săptămânii în curs răspunsul părea simplu de dat: cei care şi-au plasat economiile în dolari. Acum acest răspuns nu mai e atât de sigur.

Debitorii băncilor, cei care au de rambursat în rate lunare creditele primite, au fost mulţi dar au rămas puţini. În jur de 2,1 milioane. O parte au contractat împrumuturi cu do­bândă fixă, aşa că inflaţia n-o atinge, în sensul că nu pierde nimic. O altă parte, care a contractat credite după luna mai 2019, cu dobândă calculată adunând IRCC cu marja băncii cre­ditoare, pierd ceva... dar mai puţin. Pentru că IRCC-ul, protejat de lege, pe de o parte ia în calcul doar tran­zacţiile efective, iar pe de alta efectul inflaţionist are o întârziere de două trimestre. Aşa se explică de ce acum, în trimestrul al IV-lea, în timp ce marţi rata ROBOR-ului la trei luni era de 8,20 la sută, IRCC-ul se situa la mai puţin de jumătate. La 4,06 la sută. Ceea ce înseamnă că, la aceste două ca­tegorii de debitori, cu dobânzi fixe şi cu IRCC, Consiliul Concurenţei n-are ce investiga. Totul e matematică.

Rămân în discuţie doar dobânzile ce sunt calculate prin adunarea ROBOR-ului cu marja băncii, pentru cea de-a treia categorie de debitori, cu credite contractate înainte de mai 2019. O categorie ce a avut şansa, în a doua parte a anului 2019 şi cu deosebire în 2020, să aibă parte de un ROBOR cu rate mici de creştere. Şi are neşansa, începând din ianuarie 2021, dar mai ales din februarie 2022, să vadă cum ROBOR-ul creşte în fiecare zi. Acum a ajuns la 8,20 la sută. Are, de fapt, neşansa să se confrunte cu un adevăr semnificativ, acela că, în relaţia cu băncile, oricare ar fi clientul, o ţară, o companie, o familie, politica de creditare devine mai relaxată când vremurile sunt sunt calme şi se înăspreşte când vremurile se înăspresc. Ce se înţelege greu ori nu se înţelege deloc este că dobânzile în general, ROBOR-ul în special, sunt preţuri ale banilor. Şi că sunt influenţate de dezechilibrele din economie şi din societate, de evenimentele din Europa şi din lume. Şi că, în acelaşi timp, se influenţează şi se potenţează reciproc. Iar inflaţia este cea dintâi care, în procesul mişcării dobânzilor, îşi face propriile calcule şi emite propria factură.

Actualul ciclu inflaţionist loveşte global, chiar dacă simptomele au...culori locale. În Uniunea Europeană gama e largă. Viteza de propagare a inflaţiei creşte de la vest la est. Cel mai recent comunicat al Eurostat, cu date din septembrie, desenează un top semnificativ sub acest aspect. Viaţa pe continent continent curge cu antenele pregătite să surprindă semnalele inflaţiei. BCE, care a prelungit mai mult decât Fed speranţa că inflaţia este tranzitorie şi că nu va fi nevoită să urce dobânzile, a fost nevoită să schimbe macazul. De ce? Pentru că, sub presiunea inflaţiei, moneda euro pierde teren, sunt anulate creşteri salariale şi sunt înghiţite alte numeroase venituri, context care cere o politică monetară aspră!

De o politică monetară aspră avem si noi nevoie. BNR ştie că do­bânda de politică monetară e un me­di­cament cu riscuri mari, de regulă înce­tineşte creşterea economică si scum­peşte creditele. Ea nu poate fi decât... un medicament de ultimă instanţă. Dar inflaţia s-a învolburat într-atât, pe întregul continent, încât a impus un tratament de ultimă instanţă.

Antidotul pentru inflaţie este mantaua de vreme rea: dobânzile în creştere! Peste tot în lume. Iar ROBORUL nu poate face excepţie.

Furtuna nu a început la noi. La sfârşitul lui 2020, nu erau nori pe cer care s-o prevestească. A venit din lu­mea largă. Vremea s-a stricat dintr-o dată, stârnită de criza energetică globa­lă, fapt ce a impus renunţarea la stra­tegia de relaxare a politicii mone­tare.

Ce avea să facă BNR pe noua tablă de şah? Ar fi fost o eroare imensă dacă ar fi deschis cu piesa cea mai grea: dobânda de politică mo­netară. Învăţase asta în con­fruntările cu inflaţiile dure pe care le-a avut „în gestiune" încă din 1990. Aşa că şi-a mobilizat artileria uşoară. Calculele au arătat că abia în octombrie 2021 s-a impus o creştere de dobândă, cu numai 0,25 la sută. Urmată de o altă creştere în noiembrie, tot de 0,25. Problema de prim-ordin a BNR era ca, urcând dobânda-cheie, să nu facă mai mult rău decât bine! Am mai auzit această idee rostită de şefa BCE! Am mai auzit-o, repetată continuu, de toţi şefii băncilor centrale de pe glob! BNR învăţase de mult această lecţie. Acum do­bânzile cresc în toată lumea, do­bân­zile de referinţă ale băncilor cen­trale, dobânzile la credite, dobânzile la depozite. România nu poate face excepţie.

Adrian Vasilescu