• Tweet

Preambul: Textul de mai jos a fost scris înainte ca forțele militare ale SUA, „în coordonare" (sic!) cu Marea Britanie și Franța, să trimită un număr încă neprecizat de rachete asupra a două depozite unde nu se (mai) găsea nimic și a unui Institut de cercetări în domeniul chimiei din Damasc, o parte dintre proiectile fiind pare-se distruse în zbor prin „efortul exclusiv" al forțelor siriene, „fără coordonare" (sic!) cu Rusia.

Prin aceasta puterile euro-atlantice au dat „un ultim avertisment sever" Siriei, făcându-o să înțeleagă că nu trebuie să mai facă ceea ce se presupune că a făcut (sic!). „Rusia nu a fost avertizată cu privire la țintele care urmau a fi lovite", dar, făcând dovada unei splendide intuiții, și-a mutat efectivele puțin mai la o parte, evitând astfel primirea unei lovituri directe de natură a-i impune măsuri de retaliere. Dacă nu toți au câștigat, cel puțin nimeni nu a pierdut mare lucru. Ceea ce pare a fi o operațiune militară, este mai degrabă o operațiune de marketing, la prima vedere reușită. Vânzările vor crește, inclusiv pentru comercianții de coșciuge. Atari evoluții nu afectează cu nimic analiza mea care le-a anticipat. De aceea o redau mai jos în forma ei inițială.

Faptele - cele lăsate le vederea publicului - sunt deja bine cunoscute și mult comentate. Ele se acumulează într-una. Mesajele lor sunt asemenea valurilor mării care izbesc țărmul sirian: când vin vijelios anunțând iminența declanșării operațiunilor militare, când se retrag pașnic chemând la rațiune și dedramatizarea situației; când sunt purtătoare de cumplite acuzații, când aduc dezmințiri, corecturi și nuanțări calmante.

În spatele scenei, fără îndoială, diplomația clasică își duce mai departe misiunea, ferită de privirile publicului care se îndoapă cu diplomația twitterului și este cu atât mai derutat cu cât mai repede se duce după fentă.

Acolo se consumă însă și alt tip de confruntări. Este vorba despre confruntările de opțiuni strategice din interiorul fiecărei tabere. Cele mai aprige sunt, desigur, cele din tabăra americană, căci SUA au și cea mai grea alegere de făcut; respectiv alegerea dintre a se plasa în arieragarda ordinii mondiale create de ele, sau de a se alătura altor combatanți în avangarda unei noi ordini în cadrul căreia nu vor mai fi „cetatea de pe munte" și „imperiul necesar", ci, în cel mai fericit caz, un primus inter paresal globalizării multipolare.

Aici își găsește originea caracterul contradictoriu al discursului ținut de Președintele Donald Trump referitor la criza siriană.

La instalarea sa în funcție, Președintele Trump a formulat o strategie care includea parteneriatul cu Rusia și îngrădirea Chinei. Diplomația chineză, dar mai ales establishment-ul clintonian au împins spre inversarea abordării: pace cu China și confruntare cu Rusia.

Dilema americană este dacă SUA, ca putere decadentă (sau măcar obosită), trebuie să se alieze cu o altă putere decadentă (Rusia) pentru a frâna ascensiunea unei puteri emergente (China), sau trebuie să se alieze cu o putere emergentă (China) pentru a-și tranșa definitiv rivalitatea cu vechiul adversar, azi decadent, (Rusia) și eventual a-și dobândi astfel dreptul de a participa la definirea noii ordini mondiale. Dl. Trump, cu spiritul său pragmatic, crede că poate face „America great again"(„America, dinnou măreață!") prin politici protecționiste (altmineri străine de tradițiile și spiritul unei națiuni de emigranți) și de aceea vede pericolul în concurența crescândă a puterilor emergente. În consecință, în ciuda retoricii rusosceptice (impusă și de scandalurile interne pe tema amestecului rusesc în alegerile prezidențiale americane), încearcă să evite declanșarea unui conflict militar real cu Rusia. Oponenții săi, dimpotrivă, fac totul ca să provoace un asemenea conflict.

Germania este de partea acestora, întrucât speră ca astfel să distrugă hegemonia americană, în lipsa căreia ea va putea prelua și moștenirea parteneriatului global cu China (inclusiv ca stație terminus pe noul „drum al mătăsii"). Berlinul calculează că dintr-un război între SUA și Rusia, câștigătorul va fi Germania. Cel puțin în ceea ce privește mâna liberă pentru dominarea Europei.

Când uraganul confruntării ruso-americane se va fi domolit din lipsă de combatanți (ambii fiind epuizați), Germania va interveni ca un „honest brocker"(„mediator cinstit") oferind Europei o „pax germanica". Apoi, de pe poziția protagonistului euro-atlantic consacrat va negocia cu China și, eventual, alți jucători globali. Problema cu proiectele germane este că totdeuna au inclus o combinație letală de sofisticare excesivă și de narcisism hipertrofiat.

În acest context, insinuarea în poză a Marii Britanii și Franței nu face decât să scoată în evidență derizoriul rolului lor. Doamna Theresa May imită în cheie populistă gesturile marțiale ale eminentei sale înaintașe, Margaret Thatcher, doar pentru a abate privirile alegătorilor de la consecințele devastatoare ale Brexitului, în timp ce domnul Macron, îl copiază caricatural pe Ludovic al XVI-lea, pentru a oferi unei Franțe căreia populismul nu îi poate reda poziția de lider european politic sau economic, iluzia de primă autoritate militară a Europei, măcar în raporturile cu „lumea a treia".

Cât privește China, ea joacă în liniște patru cărți globale: cartea economică, constând în refacerea „drumului mătăsii"; cartea militară, constând în crearea unor baze militare în puncte strategice din Asia și Africa, evident, în scopul combaterii terorismului globalizat (sic!); cartea culturală, constând în realizarea unei rețele mondiale de centre culturale care familiarizează omenirea (inclusiv tinerimea americană) cu conceptul chinezezsc de ordine globală armonioasă (o formă de multipolarism simetric); cartea comercială, constând în deschiderea sau închiderea giganticei sale piețe interne spre a da sau a lua oxigen statelor a căror creștere economică se bazează pe export (așa cum este Germania, dar și așa cum Donald Trump vrea să redevină SUA). Cine o poate opri?! Și, decât să încerci a o opri, mai bine să i te alături asistându-o în ascensiune cu grija de a-i evita trezirea unor gusturi confruntaționale pe măsura resurselor confruntaționale.

America rămâne astfel tot mai singură pe „axa binelui", din ce în ce mai aproape de a se reduce la un singur punct. În linii generale Președintele Trump nu gândește rău, dar nu are mijloacele adecvate pentru a-și transpune în viață ideile protecționiste cu rezultate obținute în timp util. Crucișătorul american vrea să vireze dar nu o poate face suficient de repede pentru a se pune într-o poziție favorabilă de luptă înaintea deschiderii focului de către ceilalți competitori. America este așa cum este, nu a fost construită într-o zi și nu poate fi transformată într-o zi, iar startul transformării a fost pierdut cu aproape treizeci de ani în urmă, pe când cădea Zidul de la Berlin și, odată cu el, ordinea bipolară.

Iată de ce Siria (mai exact dominarea Orientului Mijlociu) devine atât de importantă pentru SUA. Fără Siria, sângeroasa aventură irakiană rămâne un drum care nu duce nicăieri. (Strategii americani discutau cu noi acest aspect încă în 2004.) Fără Siria, securitatea Israelului sau, cu alte cuvinte, rezolvarea litigiului israelo-arab în condițiile dorite de Israel, este iluzorie. Fără Siria, raportul de forțe dintre suniți și șiiți, respectiv dintre aliatul SUA numit Arabia Saudită și adversarul SUA numit Iran, rămâne problematic. Fără Siria, influența americană în Orientul Mijlociu dispare, în principal în favoarea Rusiei și în subsidiar în favoarea Iranului și Turciei. (În altă ordine de idei, personal cred că alianța acestora trei este neviabilă pe termen lung.)

Ceea ce probabil dorește, deci, Casa Albă, gestionând acestă criză cu miză geopolitică locală dar cu miză psihopolitică globală, este un război victorios care să scoată Iranul din Siria, fără să implice Rusia în luptă. (Aceasta ar descuraja și prezența chineză în Mediterana.) Necazul este că, deși dl. Putin nu are cum fi un fan al regimurilor islamice, în condițiile actualului raport internațional de forțe nu se poate despărți pur și simplu de Iran.

În acest perimetru se duc, probabil și dezirabil, în prezent, negocierile discrete dintre Moscova și Washington. Spațiul de menevră al ambelor este însă foarte mic. De aceea atâtea ezitări și contraziceri. De aceea grandilocvența coreografiei este invers proporțională cu grandoarea demersului real. De aici, în cel mai bun caz poate ieși o altă remiză, iar în cel mai rău un alt război mondial; de astă dată purtat cu arme de distrugere în masă, poate mai inteligente, dar și cu rezultate mai proaste. La fel ca în 1914, nici unul dintre principalii conducători ai statelor capabile să declanșeze dezastrul nu dorește să o facă. Atunci, așa cum s-a spus, din neatenție omenirea „a alunecat" în război. Istoria se poate repeta oricând. Toate condițiile sunt create.

P.S. Cele câteva salve de rachetă capabile, cel mult, să conserve echilibrul de forțe la nivel regional, lăsând deschise astfel toate parantezele și prelungind criza, în lipsă de soluții reale la preț suportabil pentru toate părțile interesate, par a fi deocamdată un simplu spectacol. Acest spectacol, care încă mai păstrează, pentru cunoscători, accente de comedie, se poate transforma însă la minut într-o imensă și ireversibilă tragedie.

Adrian Severin