• Tweet

„Avem două concepţii diferite, a spus recent la Antena 3 dl Marcel Ciolacu -, chiar despre lume şi viaţă. Eu sunt social-democrat și normal că am o anumită abordare, domnul Cîțu spune că este liberal și are altă abordare. Sunt şi probleme de fond, dar domnul Cîţu ar trebui să recunoască faptul că dacă PSD nu s-ar fi hotărât și nu ar fi luat decizia - corectă, din punctul meu de vedere - de a intra la guvernare, nu ştiu cum ar fi arătat în acest moment România.”

Pot să fie de acord cu această zicere, mai ales că asta a însemnat scoaterea de la guvernare a USR, după părerea mea, cel mai mare pericol care ar fi dus România la distrugere economică și morală, după modelul neomarxist. Acum ne aflăm parcă, în situația pe care scriitorul Michel Houellebeq o numea "Extinderea domeniului lupltei". Trecerea de la Weltanschauung-ul politicianului la autoportretizarea sa, în contextul vieții în România actuală. Un portret care vrea să semene, care măcar ar putea aduce cumva, cu cel al politicianului actual.

Ca și personajele lui Houellebecq, (deși nepoliticieni) , întâlnim și la politicieni și la "civili" alienarea, prăpastia dintre ceeace sunt ei și propriile lor asteptari. Urmarea? Paradoxul însingurării/singurătății individului intr-o societate tarată sub bagheta politicului, o societatea care se sinucide. Uneori frumos, alteori tragic, dar se sinucide. Iată ce scria Houellebeq în cartea sa, "Extinderea domeniului luptei":

...individul uman nu poate accepta ideea de îmbătrânire și de moarte; în civizațiile actuale, ea se extinde, suverană si absolută, umple treptat câmpul conștiintei, nu lasă loc pentru nimic altceva. [...] Dispare pana si dorința; ramân amărăciunea, resentimentul și frica. Amărăciunea, mai ales: o amărăciune imensă, inimaginabilă. Nici o civilizație, nici o epocă de pâna acum nu le-au putut provoca atâta amărăciune celor care-au trăit în ele. Din acest punct de vedere trăim o epocă fără precedent. Daca ar fi să rezumam starea mentală contemporană într-un singur cuvânt, neîndoielnic l-aș alege pe acesta: amărăciunea.

Pentru politicieni, opțiunea asumării propriei condiții, pare, însă, că pur și simplu nu există. Ei vor să fie veșnici, să conducă, să dețină bani,averi, excursii scumpe, amante și proprietăți.

Într-un moment ca acesta, președintele PSD, dl. Marcel Ciolacu propune politicianului să-și analizeze condiția. Nu e rău, chiar dacă nu e așa, însă asta mi-a plăcut mie să înțeleg, din ceea ce a spus d-sa la Antena 3, conform italienescului: "Se non e vero, e ben trovato".
Weltanschauung-ul este un termen consacrat din filosofia germană și arată, conform dicționarelor, modul, sistemul propriu în care individul înțelege și interpretează sensul lumii și al vieții, convingerile religioase, cât și pe cele nereligioase, deci toate reflecțiile sistematice privind rostul sau lipsa de rost a existenței lumii și a omului în lume.

Am putea presupune că dl Câțu, președintele PNL s-o fi gândind la "Second Treatise of Government" și "A Letter Concerning Toleration" ale lui John Locke, care fuseseră scrise ca o apărare a Revoluției Glorioase din 1688? La individualismul, consimțământul, conceptele statului de drept și ale guvernului ca administrator, semnificația proprietății și toleranța religioasă? La cum imaginează indivizii în stare naturală liberitatea și egalitatea?. Că ar conta individul, mai degrabă decât comunitatea sau instituțiile? Ca fost premier, deci administrator, se aștepta, și el, ca guvernul să servească interesele oamenilor, nu ale conducătorilor? O fi, oare de acord cu The Wealth of Nations a lui Adam Smith, publicată în 1776, sau cu "Principiilor de economie politică " ale lui John Stuart Mill în 1848?
Nu știu. Cert e că deocamdată din Weltanschauung-ul dlui fost premier nu reiese public decât comicul involuntar jalnic, lupta acerbă de a fragiliza coaliția de guvernare și poziția premierului Ciucă. Nu-ți vine să râzi când îl vezi invocând așteptarea ca guvernul să livreze soluții la criza energetică pe care le însuși a facilitat-o prin liberalizarea pieței? Asta, după ce tot el a ignorat toate avertismentele privind explozia facturilor...
Sau, l-am putea presupune pe dl Marcel Ciolacu, gândindu-se la Constantin Ionescu Gulian, care a studiat la Sorbona și a fost membru al Asociației sociologilor de limba franceză?

Are vreo importanță pentru d-sa că în Germania, Gulian a fost membru al Comisiei de marxism din Heidelberg? (vechio-marxism, bineînțeles) ? Are dsa în bibliotecă volumul despre antropologia filozofică marxistă, a lui Gulian, care a apărut în Franța în trei ediții? Sau renumita sa "Monografie Hegel"? Deocamdată, Weltanschauung-ul dlui Ciolacu pare să devoaleze "împăcarea" cu Bruxelles-ul.

Pare să-i fi dispărut din acest Weltanschauung al neacceptării statutului de colonie, impozitarea corectă multinaționalelor care spoliază țara, teme justificate ale stângii românești, cea de până la "căderea în genunchi", poziție din care nu mai ai voie să întrebi despre CUM A FOST CU PUTINȚĂ să existe Protocoalele SRI-DNA, distrugerea de vieți omenești, distrugerea la comandă elitei politice românești, așa cum era ea, a capitalului autohton, și atâtea altele...

Nimic din toate astea. Weltaunschauung-ul nu pare să existe decât sub puținătatea exprimării rudimentare, în care orice se poate ascunde în spatele unor cuvinte. Nu mai fac nici doi bani, principiile, asta e clar. Exact cum spunea Caragiale, punând în gura personajului Trahanache următoarea frază: „ o soțietate fără prințipuri, care vasăzică că nu le are". Însă Caragiale și a respectat, până la urmă principiile și n-a mai lins unde a scuipat. Totul a început cu ultima piesă scrisă de Caragiale, singura dramă printre comedii, „Năpasta", publicată în „Convorbiri literare" în anul 1890 și jucată pe scena Teatrului Național din Bucrești în același an.

"Jurnalistul" Constantin Alexandru Ionescu, autor de „eseuri, povești scurte și proză în versuri, notabile pentru cultură populară, dar cu un impact mic asupra literaturii române" după cum ne spune George Călinescu, cunoscut sub pseudonimul Caion, l-a acuzat de plagiat după piesa „Nenorocul" a scriitorului maghiar Istvan Kemeny. A urmat un proces, pe care Caragiale l-a câștigat. Dar Caragiale a fost afectat de atacul lui Caion. Fusese concediat din motive politice, în 1901, din postul de registrator pe care-l ocupa la Regia Monopolurilor Statului. Fiind conservator, era împotriva liberalilor, iar aceștia, ajunși la putere în 1901 l-au dat afară. Nu vi se pare că seamănă flagrant cu ceea ce trăim azi?

Instanțele l-au achitat pe Caion, la recurs, în ciuda tuturor evidențelor. „Cel mai mare dramaturg român" dupe cum a scris George Călinescu, scârbit, a decis să părăsească România pentru totdeauna.

„Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea!", spunea prietenilor și, după norocul de a fi primit o moștenire, în 1904 se stabilește la Berlin. De acolo îi scria lui Alexandru Vlahuță, care se chinuia să-l convingă să se întoarcă acasă: „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu! M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul, viţii demne de compătimit".

Plecarea din țară este, acum, mai mult decât niciodată, din câte am înțeles de la mulți dintre cei cu care vorbesc este singura soluție pentru din ce în ce mai mulți români.
O cumplită amărăciune și nesiguranță se instalează, acum, când oamenii așteaptă terminarea pandemiei și ieșirea din această anulare a timpului, care durează de mai bine de doi ani. Ani de frică și anulare a drepturilor omului.

Dar, și așa: o dată cu drepturile recâștigate, cu ieșirea din pandemie, ce știm, de fapt? Că urmează o criză cumplită, din care nici un weltaunschauung al nici unui politician nu pare să fie în stare să ne scoată. Știm că despre războiul din Ucraina, sau ce-o fi el, nu știm mai nimic, deși mii de "analiști" transmit opiniei publice, pe toate căile posibile, absolut tot ce le trece prin cap despre acesta, (y compris soluții de rezolvare a conflictului), conform principiului lansat tot de Caragiale, "pentru orice român ce știe a citi, cel mai greu lucru e a nu scrie!"

Mai știm că naționalismul Ucrainian este bun, în schimb naționalismele Polonez, Unguresc și Românesc sunt naționalisme rele, pe când cel Canadian este pur și simplu, un nou model de terorism. În ce-i privește pe cei care amintesc despre lipsa oricăror drepturi, interzise comunității românilor din Ucraina, știm că aceștia sunt direct implicați în asociere cu Putin.

Și mai știm, -asta sigur -, că nu știm nimic. Iar totul în jur miroase a amărăciune.

Octavian Hoandră