Hai să vă povestesc cum văd eu fact-checkingul

• Tweet

În istorie se numește critica izvoarelor, internă și externă, se studiază la cursul de științe auxiliare ale istoriei (heraldică, paleografie, sfragistică, vexilologie, diplomatică, genealogie, cronologie). Adică noi, istoricii, când ne cade un document nou în mână ne apucăm și îl ciocănim pe toate părțile, îl mulgem de toate informațiile posibile.

Ne uităm la toate caracteristicile externe: la suportul documentului (dacă e scris pe hârtie înainte de atestarea hârtiei în spațiul respectiv?), la filigranul hârtiei, la sigiliu (mai greu să ai document emis la Târgoviște sigilat cu bour), la caligrafia folosită, la cerneală, verificăm din toate pozițiile posibile ca toate caracteristicile respectivului izvor să fie în concordanță cu epoca din care se presupune că provine.

Apoi ne uităm la caracteristicile interne ale textului: la dată, la modul în care este scrisă data, dacă zice documentul că Gheorghe era fiul lui Vasile la 1600 și noi știm sigur că acel Gheorghe era fiul lui Petru la 1600, la limba documentului, cât de corectă este, dacă caracteristicile lingvistice coincid cu data documentului, dacă formularul de cancelarie coincide cu alte documente contemporane și multe altele.

E o listă lungă de verificări prin care trece un izvor istoric și este o pâine de mâncat și în re-verificarea unor izvoare care deja au fost verificate de alți istorici, nu știi niciodată ce a sărit respectivul din listă (sau pe vremea lui nu se uita lumea la acel detaliu) și de unde sare iepurele. După asta treci la nivelul următor și începi să compari informațiile din documentul cel nou cu cele din documentele cunoscute și autentice, vezi dacă și cum se potrivesc. Asta e o tehnică de fact-checking veche de câteva sute de ani.

Cu mai multișori ani în urmă eram la ziar și împreună cu mai mulți colegi ne zgâiam la ecranul unui computer, la niște pdf-uri cu copii ale unor documente de la un serviciu de informații contemporan. Întrebarea era simplă (sunt autentice documentele?) dar nimeni nu avea o bază de comparație, nimeni nu mai văzuse vreun document intern al unui serviciu de informații contemporan. Prima întrebare: de unde provin? De la un băiat care era un soi de invitat permanent la o televiziune de știri. Și el de unde le are? Nu se știe.

Documentele aveau antet, dată, ștampilă, semnătură - dar cum ziceam, nu aveai ceva similar și autentificat deja cu care să compari toate elementele astea, să zici: da frate, ăsta e antetul pe care îl folosește instituția în prezent, cam așa își formulează ei hârtiile etc. Cum mă zgâiam eu la pdf-urile alea împreună cu colegii mi-am amintit de critica externă a izvoarelor și am început să mă uit mai atent la ștampilă.

Și aici mi s-a părut ceva în neregulă, era un text dactilografiat (gen „Semnătura" și numele celui care semna) sub care era semnătura omului și peste aplicată ștampila - problema era că textul ăsta dactilografiat sub ștampilă nu era perfect paralel cu corpul principal al textului. Și-i zic colegului care primise documentele: ia bagă pdf-ul ăsta în Photoshop și pune-l pe layere - și bang! clar ca lumina zilei se vede că partea aia cu ștampila și semnătura era decupată din altă parte și lipită sub respectivul text. Erau mai multe pdf-uri, la toate era aceeași situație. Cam așa cu fact-checkingul pe vremuri.

George Damian