• Tweet

A fost un timp când se stătea la coadă nu numai la carne, ouă, brânză, unt. Se stătea la coadă și la cărți. Era și vremea cînd iubeam America mai presus decât orice, iubeam Occidentul, pentru că punea în centrul tuturor politicilor Drepturile Omului și Dreptul la liberă exprimare. Țin minte că n-am prins, în librării, ”Insula altuia”, a lui Jaques Perry.

O carte despre dorința aprigă de a pleca, de a părăsi cumva propriul loc în care trăiești, propria viață, dar și despre relația fascinantă a întâlnirii a două personaje prin "mijlocirea" unei case pe o insulă, casă aparținînd unuia dintre ei. Despre confruntarea a două vieți de bărbați, o căutare a prieteniei frățești, o meditație intimă asupra vieții, dragostei, literaturii, culturii.

Era pe vremea cînd la Sibiu, cei interesați de cărți, muzică, scris, literatură se întîlneau dimineața la cafeneaua "Violeta", în imediata apropiere a Brukenthal-ului. Se stătea în picioare în jurul unor mese înalte, acoperite cu melamină albă și zgîriată, sau la cele mai lungi, de-a lungul zidurilor, nu mai late de 20 de centimetri, atît cît să încapă ceștile pline și goale și scrumierele, totdeauna în care abia încăpeau chiștoacele de "Carpați" sau "Mărășești". Era mult fum, aparatul de cafea sâsâia cuminte după bar, iar noi cei care adăstam mai multe ore pe zi acolo, discutînd, eram aproape siguri, și ni se părea că suntem suficient de mulți ca să putem schimba lucrurile în bine, cu ajutorul culturii. N-a fost să fie așa.

Cert e că acolo oamenii schimbau cărți, discuri, manuscrise-traduceri în samizdat și ni se părea că Lumea e, totuși, frumoasă.
Acolo am primit împrumut cartea despre care se vorbea atît de frumos, - Insula Altuia -, în schimbul discului (ascultat și răsascultat) "Friday night in San Francisco" - Al Di Meola, Paco de Lucia și John Mc. Laughlin. Dacă atunci, cineva mi-ar fi prezis că voi face mai multe emisiuni Tv cu maestrul maeștrilor Al di Meola, că vom petrece câteva zile împreună, l-aș fi socotit nebun, demn de internat la ospiciu...

Harta nautică o arată în Finistère sub numele de "Île de l'Albatros": o insulă în formă de migdală, cu o o singură casă cenușie la jumătatea pantei, parțial ascunsă de un gard viu de laur. Gilles Laborde, personajul principal, a descoperit-o într-o zi de martie când, cedând unui impuls, de moment, și-a făcut curaj "să plece". Să "evadeze". A debarcat, de pe cutter-ul său, a spart un geam, a intrat în casă - și... s-a așezat pe un fotoliu...A început, cu de-amănuntul să cerceteze noul spațiu în care a asumat "să fugă". S-a ospătat din proviziile proprietarului, i-a băut vinul de Sauternes, i-a probat și i-a purtat hainele. A "fugit", cu alte cuvinte, în viața unui necunoscut pe nume Laurent Mattius. A cercetat sertarele, a adulmecat totul, a răscolit vetrele, pentru a se re-creea, în lăuntrul personalității celui care era proprietarul acelei case nelocuite, de pe insulă, în care a simțit nevoia să se refugieze.

Un lucru a rămas constant, încă din primii ani de comunism și până acum. Dorința de a pleca din România. E o dorință care n-a murit, oricât s-ar fi schimbat țara, sau Lumea... Bogați sau săraci, deopotrivă oamenii au un gînd, uneori manifest, răcnit în gura mare, ori ascuns în tainițele sufletului. Există o mare de oameni care trăiesc toată viața cu gîndul plecării, dar care n-au curajul să facă acest pas, niciodată. Însă trăiesc în fiecare moment al vieții lor această "binecuvântată" plecare, cu acest gînd cu putere de drog, dar despre care nu vorbesc niciodată.

Românii care se încăpățînează, sau cărora le e teamă, rămân captivi dezastrului. Continuă să constate că dacă nu ne-am fi distrus și vîndut pe doi lei economia, industria și resursele "la timp" , - vorba unui hîtru -, acum șocul pierderilor ar fi fost insuportabile. Și, cu siguranță că n-am fi avut nevoie să cerșim Europei bani dintr-un PNRR construit fără știrea cetățenilor. Și, culmea ipocriziei, se cere ca din senin, oamenii să plătească asigurări umflate, pentru mașini, cînd Statul cumpără avioane vechi de mai mult de 35 de ani, iar bietului necăjit i se ia supra-taxă pentru mașinile mai vechi de 15 ani...

Pe de altă parte, un grup eterogen de generali se chinuie să analizeze, în ultimul an, în platourile de televiziune, luptele ucrainiano-ruse. Generali deveniți vedete ale ecranului și care fac și mai evidentă căderea intelectuală a politicii românești. Deși, spre deosebire de "colegii" lor din Nato, care au tot felul de îndoieli, ai noștri au învățat repede că nu au voie să se abată de la invincibilitatea băieților buni, ceeace îi face foarte potriviți pentru a înlocui cel puțin o parte a agramaților zilei din partidele importante.

Vor învăța rapid, pot să pariez, ca în loc de arme și tactici, tancuri, rachete, drone sau avioane să vorbească despre ideologii, reforme, pensii și strategii politice. O și fac, deja, "atrași" în capcană de moderatorii șmecheri, plictisiți, și ei de aceleași automate politice stricate de vândut iluzii proștilor.

Oricum, analizele lor sunt infinit mai prizabile, decît cele de tip "curțifan-coiță", devenite un sirop cu îndulcitor, adaptat cerințelor vremii.
Unde mai pui că cv urile generalilor nu sunt contrafăcute, ca ale pițifelnicilor agramați ai politicii, servind, mai toți înainte de retragere în diverse puncte NATO. Mare noroc că pe atunci exista mai multă liniște și pace pe pământ și doar numărul mare de militari și armele performante ale organizației erau motive suficiente pentru a ține în lesă câinii războiului.

Să nu ți vină să pleci, unde vezi cu ochii, să nu mai vezi teatrul îmbâcsit și fals al politicii din România, unde singurul aspect uman a avut loc în curtea PSD Cluj, cu ocazia unei bătăi cinstite, între membre de partid?

"Totul s-a întâmplat în curte. Am ajuns la sediu și le-am cerut să deschidă poarta cu telecomanda. Fumau ca turcoaicele înăuntru. Și le-am spus să nu își bată joc de munca altora. Atunci Sacaliș a început să mă înjure. În acel moment le-am spus că sediul PSD este spațiul public. Sacaliș mi-a spus să o f** pe mama și pe Aurelia Cristea cu legea ei."
Nu are această întîmplare un maximum de autenticitate, humor și adevăr?

Romanele lui Jacques Perry sunt organizate în jurul a trei teme majore, care se profilează acum, peste timp, din ce în ce mai acut, cu fiecare generație care vine: absurditate, pasiune goală de sensuri, marginalitate, frică, opresiune. Marginalul încearcă, printr-o vagă și umană pasiune, să existe în fața ordinelor obligatorii, a dezumanizării și a absurdului. Pînă la urmă, e ceea ce strică tot ce am știut noi despre Oameni. Este pregnantă "iubirea de nimic", sursa necazului, și dorința de a descoperi "acea" călătorie care te scapă, care te duce spre un loc mai sigur, spre "insula altuia"...

Dragostea de nimic, mascată sub tot felul de agresive transformări anti-umane, sursa necazului, cea care generează un univers sortit eșecului, incomunicabilității, eșecului, sinuciderii, într-un climat nenorocit, dominat de frică, totul într-un timp al lașității și căderii personalității.
Doar magia memoriei și scrisului, rămân să lupte împotriva dezumanizării, doar ele duc eroul în cuibul protector al unui loc greu accesibil, o insulă, locul ideal unde să te ascunzi, să fugi.

Jaques Perry anticipează anti-eroul așa cum tindem să devenim încet-încet, fiecare dintre noi, sub presiunea agresivității "lumii noi", neomarxiste, globaliste, transumaniste, cancelculturiste, sexomarxiste. Opera lui este căutare, o căutare a coerenței, a unei normalități pierdute, care dispare încet, o încercare lipsită de putere, de a reconcilia rătăcirea și înrădăcinarea în fundamentele Prostiei Universale, între natura normalității, cultură și pierderea naturii firești a ființei umane.

De câte ori recitesc "Insula altuia", - fiindcă în ultima vreme mai ales recitesc -, simt exact ceea ce îmi descria recent într-o convorbire, Robert Turcescu: "... de undeva, din memoria unor celule pe care le credeam dispărute, mi se face poftă sa-mi aprind o țigară, să închid ochii și să dispar".

Octavian Hoandră