Literatura nu progresează, se schimbă

Postat la: 08.01.2020 |

Literatura nu progresează, se schimbă

Unii cred că în judecarea operei literare contează anul de fabricație, ca în evaluarea unui frigider sau a unei mașini de spălat rufe. Își închipuie că literatura progresează în timp, că fiecare nouă generație de scriitori o perfecționează, așa cum perfecționează inginerii, odată cu trecerea anilor, aparatele electrocasnice.

Este o confuzie de planuri făcută în mod curent de oamenii de azi, care stau mereu cu gândul la mașini, telefoane mobile, calculatoare etc. și care chiar cuvântul „generație" îl folosesc referindu-se la aparate, nu la oameni (un scanner din ultima generație, un laptop din ultima generație etc.).

De fapt, literatura nu progresează. Marii scriitori folosesc tehnici literare din toate timpurile - din trecut, din prezent și din... viitor, combinate și adaptate ingenios - și mai ales recurg la tehnici literare inventate chiar de ei. Așa se explică de ce la Swift sau la Rabelais găsim procedee postmoderne, iar la Milan Kundera sau Soljenițîn - soluții narative proprii realismului din secolul nouăsprezece. Fiecare mare scriitor reinventează literatura sau, pentru a face spectacolul mai captivant, o... desființează, practicând antiliteratura și nonliteratura. Personalitatea înseamnă totul în creația literară („fiindcă personalitatea este binele suprem", postulează Eminescu într-un poem).

Literatura nu progresează, se schimbă. Lumea se plictisește la un moment de un mod de a scrie și vrea altceva. La această firească dorință de schimbare, se adaugă nerăbdarea tinerilor autori de a ocupa scena vieții publice. Ei, bineînțeles, vor pretinde cu o sinceră exasperare că s-au săturat de literatura dinaintea lor, că literatura dinaintea lor e depășită, că numai ei sunt în stare să realizeze un progres și în acest domeniu, ca în industria automobilelor sau în aceea a computerelor. Nu au dreptate, dar dorința lor de a se face necesari, de a veni în prim-plan intră în logica vieții și este, din acest punct de vedere, justificată. Din punct de vedere strict literar ei nu aduc - și nici nu au cum să aducă - un progres, ci o schimbare, care uneori se dovește a mai fi și neinspirată. Noua generație nu este în principiu superioară celei dinainte, totul depinde de personalitățile pe care le are - dacă le are - în componența ei.

Mai este ceva care duce inevitabil la schimbare și anume experiența literară acumulată de cititori în timp. Dacă te adresezi unui public naiv, este ușor pentru tine, ca scriitor, să-l uimești cu scamatoria ta cu cuvinte, dar, după ce publicul a evoluat, trebuie să găsești alte trucuri pentru a-l impresiona.

Să luăm un exemplu. Să presupunem că ne aflăm într-o sală plină de oameni şi că la un moment dat apare pe scenă cineva care anunţă cu o voce gravă: „A luat foc clădirea!" Prima reacţie va fi, bineînţeles, de panică, dar în scurt timp cei prezenți îşi vor da seama că li se propune un joc şi vor aştepta liniştiţi urmarea. Al doilea autor care exprimentează anunţarea incendiului nu-şi mai poate permite să recurgă la acelaşi enunţ care, ca un cartuş tras, şi-a consumat puterea de impresionare a publicului; el se vede nevoit să inventeze altceva, de exemplu un text descriptiv, de genul: „Suntem prinşi ca într-o capcană! Flăcările se înalţă până la cer! Un fum negru ca smoala ne învăluie din toate părţile!" Al treilea autor, la rândul lui, nu poate repeta această declaraţie deoarece devine previzibil, iar el are simţul ridicolului. Îl are chiar într-o asemenea măsură încât îşi dă seama că însăşi anunţarea incendiului, indiferent de formulă, a devenit un act mecanic şi de aceea - eventual - îl parodiază, agitându-se exagerat, dându-şi ochii peste cap etc. Și tot așa, până începe să se creeze un sentiment de saturaţie.

Va apărea, în cele din urmă, inevitabil, și un autor de mesaj care se va întoarce la simplul enunţ „A luat foc clădirea!" Nu mai este însă simplitatea dintâi. Este o simplitate rafinată, apreciată ca atare de către cei din sală. Este o artistizare de gradul doi, implicând spirit critic.

Să ne oprim aici şi să examinăm acest model al evoluţiei artei. Constatăm că în fiecare moment scriitorul trebuie să ţină seama de istoria mijloacelor de persuasiune. Şi să născocească mereu ceva nou, convingător în raport cu această istorie. Să ţină seama, deci, nu numai de caracteristicile generale ale proceselor psihice, ci şi de nivelul de educaţie estetică a publicului său. Lucrurile se complică dacă ne gândim că în viaţă nu se întâmplă niciodată ca toţi oamenii să se afle la acelaşi nivel de educaţie estetică.

Scriitorul are de ales între a se adresa unui cititor care a asistat una sau mai multe etape ale experimentului sau unuia care a intrat mai târziu în sală și nu știe nimic din ce s-a întâmplat înaintea lui.

Alex Stefanescu

loading...
PUTETI CITI SI...

Literatura nu progresează, se schimbă

Postat la: 08.01.2020 |

0

Unii cred că în judecarea operei literare contează anul de fabricație, ca în evaluarea unui frigider sau a unei mașini de spălat rufe. Își închipuie că literatura progresează în timp, că fiecare nouă generație de scriitori o perfecționează, așa cum perfecționează inginerii, odată cu trecerea anilor, aparatele electrocasnice.

Este o confuzie de planuri făcută în mod curent de oamenii de azi, care stau mereu cu gândul la mașini, telefoane mobile, calculatoare etc. și care chiar cuvântul „generație" îl folosesc referindu-se la aparate, nu la oameni (un scanner din ultima generație, un laptop din ultima generație etc.).

De fapt, literatura nu progresează. Marii scriitori folosesc tehnici literare din toate timpurile - din trecut, din prezent și din... viitor, combinate și adaptate ingenios - și mai ales recurg la tehnici literare inventate chiar de ei. Așa se explică de ce la Swift sau la Rabelais găsim procedee postmoderne, iar la Milan Kundera sau Soljenițîn - soluții narative proprii realismului din secolul nouăsprezece. Fiecare mare scriitor reinventează literatura sau, pentru a face spectacolul mai captivant, o... desființează, practicând antiliteratura și nonliteratura. Personalitatea înseamnă totul în creația literară („fiindcă personalitatea este binele suprem", postulează Eminescu într-un poem).

Literatura nu progresează, se schimbă. Lumea se plictisește la un moment de un mod de a scrie și vrea altceva. La această firească dorință de schimbare, se adaugă nerăbdarea tinerilor autori de a ocupa scena vieții publice. Ei, bineînțeles, vor pretinde cu o sinceră exasperare că s-au săturat de literatura dinaintea lor, că literatura dinaintea lor e depășită, că numai ei sunt în stare să realizeze un progres și în acest domeniu, ca în industria automobilelor sau în aceea a computerelor. Nu au dreptate, dar dorința lor de a se face necesari, de a veni în prim-plan intră în logica vieții și este, din acest punct de vedere, justificată. Din punct de vedere strict literar ei nu aduc - și nici nu au cum să aducă - un progres, ci o schimbare, care uneori se dovește a mai fi și neinspirată. Noua generație nu este în principiu superioară celei dinainte, totul depinde de personalitățile pe care le are - dacă le are - în componența ei.

Mai este ceva care duce inevitabil la schimbare și anume experiența literară acumulată de cititori în timp. Dacă te adresezi unui public naiv, este ușor pentru tine, ca scriitor, să-l uimești cu scamatoria ta cu cuvinte, dar, după ce publicul a evoluat, trebuie să găsești alte trucuri pentru a-l impresiona.

Să luăm un exemplu. Să presupunem că ne aflăm într-o sală plină de oameni şi că la un moment dat apare pe scenă cineva care anunţă cu o voce gravă: „A luat foc clădirea!" Prima reacţie va fi, bineînţeles, de panică, dar în scurt timp cei prezenți îşi vor da seama că li se propune un joc şi vor aştepta liniştiţi urmarea. Al doilea autor care exprimentează anunţarea incendiului nu-şi mai poate permite să recurgă la acelaşi enunţ care, ca un cartuş tras, şi-a consumat puterea de impresionare a publicului; el se vede nevoit să inventeze altceva, de exemplu un text descriptiv, de genul: „Suntem prinşi ca într-o capcană! Flăcările se înalţă până la cer! Un fum negru ca smoala ne învăluie din toate părţile!" Al treilea autor, la rândul lui, nu poate repeta această declaraţie deoarece devine previzibil, iar el are simţul ridicolului. Îl are chiar într-o asemenea măsură încât îşi dă seama că însăşi anunţarea incendiului, indiferent de formulă, a devenit un act mecanic şi de aceea - eventual - îl parodiază, agitându-se exagerat, dându-şi ochii peste cap etc. Și tot așa, până începe să se creeze un sentiment de saturaţie.

Va apărea, în cele din urmă, inevitabil, și un autor de mesaj care se va întoarce la simplul enunţ „A luat foc clădirea!" Nu mai este însă simplitatea dintâi. Este o simplitate rafinată, apreciată ca atare de către cei din sală. Este o artistizare de gradul doi, implicând spirit critic.

Să ne oprim aici şi să examinăm acest model al evoluţiei artei. Constatăm că în fiecare moment scriitorul trebuie să ţină seama de istoria mijloacelor de persuasiune. Şi să născocească mereu ceva nou, convingător în raport cu această istorie. Să ţină seama, deci, nu numai de caracteristicile generale ale proceselor psihice, ci şi de nivelul de educaţie estetică a publicului său. Lucrurile se complică dacă ne gândim că în viaţă nu se întâmplă niciodată ca toţi oamenii să se afle la acelaşi nivel de educaţie estetică.

Scriitorul are de ales între a se adresa unui cititor care a asistat una sau mai multe etape ale experimentului sau unuia care a intrat mai târziu în sală și nu știe nimic din ce s-a întâmplat înaintea lui.

Alex Stefanescu

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE