• Tweet

Foarte aşteptată a fost această decizie din Parlamentul European: prin vot secret, cu 400 de voturi „pentru“, 248 „împotrivă“ şi 45 de abţineri, membrii legislativului de la Bruxelles s-au declarat favorabili ridicării imunităţii deţinute de trei dintre colegii lor în frunte cu fost lideri independentist catalan Puigdemont, alături de un fost ministru al Sănătăţii Toni Comin şi de un fost ministru regional al Sănătăţii Clara Ponsati.

Acest vot era oarecum aşteptat după ce, pe 23 februarie, Comisia afaceri interne din PE decisese în favoarea ridicării imunităţii, luând în discuţie un raport care recomanda această mişcare, text redactat de parlamentuarul bulgar Angel Dzhambazki.

Dpă ce guvernul spaniol a declarat ilegală proclamarea independenţei aşa-zisei „Republici Catalane", Puigdemont şi câţiva dintre partizanii săi au fugit în Belgia, profitând de faptul că Flandra recunoscuse validitatea „Proclamaţia de independenţă" respectivă. Apoi şi că judecătorii belgieni au acordat drept de şedere liderului catalan după ce au ascultat pledoaria avocaţilor care au invocat încălcări ale drepturilor omului şi faptul că, odată returnat autorităţilor spaniole, Puigdemont nu va avea parte de un proces echitabil şi corect. Jocul s-a ridicat la un nivel superior după ce, în 2019, Puigdemont şi cei doi colegi ai săi au câştigat câte un loc în alegerile europene şi, ca atare, din acel moment au beneficiat de protecţia europeană şi totala inviolabilitate pe care instituţia europeană o asigură membrilor săi. Din acest moment, justiţia belgiană poate reexamina cazul, dar...

Asta este o chestiune doar de principiu măcar în cazul unuia dintre cei trei, Toni Comin (foto, primul de la stânga la dreapta), căci doamna Ponsati are acum domiciliu în Scoţia, acolo unde (deloc surprinzător) autorităţile locale refuzaseră aplicarea cererii de extrădare formulată de spanioli, spunând că aşteaptă decizia Parlamentului European. Vom vedea ce se va întâmpla de acum înainte şi în ce măsură problema va deveni cap de afiş în marea dezbatere privind un eventual referendum scoţian pentru independenţă. Situaţie în care acesta ar deveni un caz-şcoală folositor pentru a susţine cauza unei independenţe proclamate unilateral.

Imediat după vot, cei trei au anunţat că intenţionează să formuleze o plângere la Curtea Europeană de Justiţie deoarece consideră că, în Spania, Curtea Supremă nu are competenţe necesare pentru a judeca acest caz.

Comentatorii politici remarcă, pe bună dreptate, că de-abia acum se deschide era „consecinţelor directe politice ale BREXIT la nivelul politicii europene şi naţionale". Votul din PE este istoric deoarece spune că cei trei parlamentari, reprezentând partidele independentiste din zonă, la cererea organismelor abilitate ale unui Stat Membru, pot să nu mai beneficieze de imunitate pentru fapte săvârşite în afara mandatului de europarlamentar. Care fapte?

Condamnare pentru delict de opinie, a replicat imediat Puigdemont. Nu, scuzaţi, nu este aşa, au replicat autorităţile spaniole, reamintind că acuzaţiile împotriva lui Puigdemont sunt în primul rând pentru incitare la rebeliune împotriva statului de drept şi instituţiilor sale dar şi pentru folosire ilegală de fonduri, cam acelaşi gen de învinuiri invocate şi în cazul celor doi colegi de-ai săi.

„Este o zi tristă pentru Parlamentul European. Ne-am pierdut imunitatea dar Parlamentul European a pierdut mai mult decât atât şi, ca urmare, asta s-a întâmplat şi în cazul democraţiei europene. Este un caz clar de persecuţie politică - a spus Puigdemont. Liderii politici spanioli spun că este vorba despre un act de justiţie ca toate celelalte, că există o separare a puterilor dar că este condus de strategii parlamentare şi politice foarte intense - iar acum, din păcate, Parlamentul European a căzut pradă acestor strategii."

Cine are dreptul să decidă? Evident, decizia finală aparţine justiţiei belgiene şi, tocmai din cauza tensiunilor tradiţionale din această ţară între comunităţile walonă şi cea flamandă, nu e deloc uşor să faci presupuneri privind decizi finală care, oricum ar suna, e limpede că va alimenta pasiunile din partea ambelor tabere. Asta cu atât mai mult cu cât belgienii au respins anul trecut extrădarea unui alt politician catalan, Lluis Puig. Argumentul lor: Curtea Supremă din Spania nu are competenţa de a judeca un asemenea caz şi că exista riscul ca Puig să fie judecat fără a i se respecta prezumţia de inocenţă. De data asta, judecătorul spaniol Pablo Llarena a solicitat avizul Curţii Europene de Justiţie pentru a se şti dacă sistemul belgian de justiţie aplică în mod corespunzător mandatul european de arestare.

Oricum, există o schimbare de fond: discuţia nu se mai poartă, ca până acum, în cazul a trei europarlamentari care să dispună de toate protecţiile juridice inimaginabile, ci sunt posibil de adus în faţa justiţiei trei cetăţeni obişnuiţi care trebuie să respecte legile. Care legi? Asta este a doua întrebare, trimiţând direct spre hăţişul legislativ niciodată rezolvat, chiar în chestiuni într-atât de grave ca acestea.

Dar este totodată clar că, spre deosebire de noianul de discuţii care au avut loc în pregătirea referendumului BREXIT, de data asta, în ciuda tensiunilor interne din PE determinate de eterna bătălie pentru putere (vezi ce se petrece acum în cazul grupului RENEW condus de Dacian Cioloş), problemele explozive care duc, spre exemplu, la autonomie teritorială sau independenţă precum şi personajele care le susţin şi încearcă să le ridice la rang de idee europeană în acţiune şi model de urmat, sunt scoase din ce în ce mai tare înspre exteriorul jocului.

Poate, dacă vrea cineva să-şi aducă aminte că, în ultimii ani, „modelul Catalonia" a fost insistent folosit de politicienii din UDMR drept imaginea soluţiei perfecte pentru rezolvarea problemei aşa-zisului „Ţinut Secuiesc".

Poate actualul nostru vice-prim-ministru Kelemen Hunos îşi aduce aminte de ce declara, în 2017, citat de Agerpres, domnul Antal Arpad, preşedintele organizaţiei UDMR Sântul Gheorghe:

„Nu sunt pentru independenţa Cataloniei şi asta pentru că de foarte multe ori am spus că noi (comunitatea maghiară n.r.) dorim autonomie şi nu independenţă. Practic, ceea ce are în acest moment Catalonia ca autonomie ar fi ceea ce ne-am dori şi noi, pentru noi în Ţinutul secuiesc (...) Totuşi, ce se întâmplă acum (în Spania n.r.) este un lucru bun, în sensul în care acum toată lumea vede diferenţa dintre autonomie şi independenţă. (...) În ultimii 10-15 ani în Bucureşti s-a încercat de foarte multe ori să se amestece aceste lucruri, să se spună că e acelaşi lucru, dar acum se vede foarte clar că nu e acelaşi lucru. Catalanii au autonomie şi vor independenţă (...) Al doilea lucru de care ar trebui să ţinem cu toţii cont este că dacă unei comunităţi i se spune în mod constant ‘nu' de la centru, va veni un moment în care comunitatea aceea va spune ‘da' şi poate că acel ‘da' va însemna un lucru rău pentru cei care spun ‘nu' (...) Niciodată nu duce la nimic bun dacă un centru, în cazul nostru Bucureştiul, iar în cazul lor Madridul, spune nu şi nu la orice ceri tu. Dacă ţi se tot spune ‘nu', la un moment dat te saturi, cred că este de înţeles. Aşa e şi cu copilul care cere şi nu i se dă, la un moment dat fuge de acasă"

Sau nu ne interesează. Până în momentul proximei crizei de acest fel pe care, pentru a păstra voturile UDMR şi a-i face plăcere aliatului strategic Viktor Orban care poate ne va permite o strapontină în Grupul Vişgrad, ne vom face că ne uităm în altă parte?

Cristian Unteanu