• Tweet

Varianta Omicron este un perfect caz de mutilare al virusului cu care, oarecum, ne obișnuiserăm. Ceeace este mai trist, și oarecum ireparabil, este faptul că el apare într-un spațiu la fel de mutilat. Necazul și mai mare ste că proaspătul ministru al Sănătății, profesorul Alexandru Rafila, preia acest minister într-o țară deja mutilată, în pragul unui alt posibil ”val 5” al morții.

Acest "caz de mutilare", spre deosebire de subiectul cărții cu același nume a lui Graham Greene a avut ca moment zero un fapt abominabil, care nu s-a întâmplat se fie imaginat de nici o autoritate statală sau medicală din nici o țară de pe pământ: "internarea forțată a asimptomaticilor". Au fost luni întregi în care stătem în casă și îl priveam pe singurul care se revolta, Mircea Badea, împotriva acestei mizerii. Scoaterea tancurilor pe străzi, polițiștii care puneau la stațiile din mașini, în locul sirenei imnul național, ce răsuna fals pe străzile goale și alte asemenea acte milițienești s-au putut întâmpla DOAR în România. Toate aceste barbarii au pus de la început poulația în stare de asediu.

Dacă strategia "calmă" a d-lui profesor ar fi fost pusă în practică de atunci, (căci d-sa are același discurs calm, ca în zilele de început ale pandemiei), alta ar fi fost acum situația. Cred că d-sale și tuturor celor din minister, (în afară de dl. Arafat, care sper să fie pus la punct cât de curând!), le va fi greu să aducă în spațiul public o schimbare de mesaj care să convingă nevaccinații. Părăsirea elementului "milițienesc", cu toate abominațiile pe care le-am văzut, iar unii le-am suportat, probabil că nu va fi suficientă. Am fost lași atunci, vom fi și acum.

De ce spun asta? Răspunsul a fost dat zilele trecute medicul pediatru Mihai Craiu, care a anunţat că închide Spitalul Virtual pentru Copii, - o intreprindere de excepție în peisajul românesc -, în urma mizeriei de pe internet, spunând: "Vă mulțumesc tuturor celor care m-ați ajutat să înțeleg. Să înțeleg că este inutilă orice construcție în acest spațiu virtual al Social Media. În afară de ură și frustrare nu există nicio altă consecință care să se repete iar și iar..." Cu alte cuvinte, datorită "mutilării" societății românești, în bună parte. Rezolvarea noastră cea mai comodă și cea mai cunoscută e simplă. Să căutăm vinovați. Că-i vom trata cu milă sau ne vom face că nu le înțelegem vinovățiile, sau îi vom pedepsi, nu mai contează.

După cum spune protagonistul romanului lui Graham Greene, "Miezul lucrurilor": "... există doar o singură persoană pe lume care nu merită milă - tu însuţi." Iar personajul central al romanului "Un caz de mutilare" scrie în jurnalul său: „Mă simt prost, deci exist." De mulți ani, mărturisesc, Graham Greene îmi dă de furcă. Pentru că "le știe pe toate", pentru că în diferite momente ale existenței mele a fost cel care mi-a ridicat în fața ochilor o oglindă în care am văzut tot ceeace m-am ferit instinctual să văd în realitate.

Nu degeaba William Golding spunea despre el că "... a fost unic în genul său și că va fi citit și apreciat drept cronicarul cel mai de seamă al conștiinței și neliniștilor ființei umane din secolul XX". Și eu, și alții, mulțumită scriitorului de geniu putem să ne punem întrebări ca acestea: e obligatoriu ca un om fericit să fie egoist? Sau dacă e neapărat necesar ca punctul de vedere al celuilalt pe care nu avem argumente să-l contrazicem, să semene întotdeauna cu „cadavrul unui nevinovat ucis"?

Pe de altă parte: ne uităm în istoria noastră recent mutilată și ne întrebăm de ce am renunțat cu bună știință la valorile noastre. Franța pune problema reîntoarcerii la Chateaubriand, Huho, Pascal.

Iar pe noi, nu ne-a obligat nimeni cu pistolul la tâmplă să-l "îngropăm„ în uitare pe Nae Ionescu sau să-l aruncăm în debaraua cadavrelor pe Eminescu. Nu ni s-a interzis să păstrăm manualul de Limba și Literatura română, și de Istoria României și să-i lăsăm acolo pe Cantemir, Eliade, Cioran, Voiculescu, Vintilă Horia sau Petriceicu Hasdeu.

Nu ni i-a șters nimeni din memorie pe Sadoveanu sau Goga. Nu ne-a băgat nimeni pe gât slugarnicia, prin vreo directivă europeană. Am primit-o o dată cu proasta guvernare, cu politicianul incompetent, care vorbește fals în numele unui popor necăjit.

Am pățit ceeace a pățit și Greene. M-am simţit trădat de literatura pe care am citit-o în copilărie: cărţile, lecturile istorice de atunci vorbeau despre o altă Lume, o altă Românie decât cele pe care le am cunoscut mai apoi. Ca și la Greene, ceeace am văzut peste ani în legătură cu România, nu mai avea nimic din dulceața acelei literaturi cu care am crescut. După 1989 a fost mai ales mizerie, suferinţă, și acum, în timpul acestei pandemii, doar moarte și nepăsare mută. De aici, poate și prezența acută a obsesiei de a evada, la majoritatea românilor disperați.

Autobiografia lui Greene se intitulează chiar "Ways of escape", apărută în anii 80,nu e o autobiografie convențională, ci un mod de a se concentra mai mult pe istoriile romanelor sale, decât pe viața sa. Adesea aceste două planuri se unesc, însă, până la urmă toate "ieșirile" nu sunt decât imagini ale morții, căutarea nesfârșită a unui sens al unei vieți pe care, așa ca și mulți alții o consideră lipsită de sens.

Și, cum altfel ai putea-o considera, când nu vei putea uita nicicând sacii negri de plastic în care trupuri umane înghețate, fără nici o haină, fără o lumânare sau un preot la căpătâi, erau aruncate în gropile cenușii și umede? Dar imaginea buldozerelor săpând aici, în România reală, șanțuri adânci în care să fie îngropați morții?

E periculos să-ți revezi notițele vechi. Fiindcă revăzându-le peste timp, (când le-ai scris? dacă sunt sau nu ale tale, sau sunt copiate din vreo carte, azi dispărută, de ce ai copiat aceste rânduri? ce se întâmpla în viața ta și a țării pe atunci?), constați că sunt unele lucruri, - cele mai grave -, care rămân neschimbate, cu tine și cu ceeace se poate petrece rău în jur...

În "Sfârşitul unei iubiri" Greene vorbește oarecum, despre aceste poveri ale gândului. "Era primul stadiu al propriei mele morţi: amintirile căzând de pe mine ca nişte mădulare cuprinse de cangrenă. Înclin să cred că Greene avea dreptate când spunea că "nu frumuseţea e cea pe care o iubim, ci eşecul". Un om despre care se spune că e fericit "ori e de un egoism excesiv, ori e un păcătos fără pereche - sau e pur şi simplu un cretin..."

Avea dreptate și când punea în centrul experienţei umane trădarea şi eşecul: "... îi trădam pe alţii ca să nu fim noi înşine trădaţi şi, oricum, orice proiect existenţial e sortit să eşueze într-un fel sau altul, trădând chiar aşteptările pe care fusese clădit. Doar câţiva muritori puteau să observe, cu tristeţe, de la margine. Într-un fel, ei erau tot nişte trădători - ieşind din joc, îşi trădaseră semenii - şi, în acelaşi timp, erau nişte victime: capacitatea lor de a-şi face iluzii dispăruse, îi lăsase de izbelişte şi, în urma acestei trădări, fuseseră condamnaţi la înţelepciune. O categorie de oameni care „nu trebuia decât să stea acolo, şi să asculte paşii trădătorilor şi ai victimelor lor măsurând la nesfârşit trotuarul".

Sfârşitul unei iubiri e trista povestea unui triunghi erotic. Așa cum poate fi acel triunghi al dragostei între Poporul în întregul lui, conducătorii noștri ca personaj colectiv etern și eu, individul. Refuzul nostru ca indivizi, ca cetățeni seamănă cu cel al personajului lui Greene, în ultimele rânduri din carte - : „ai făcut destule, m-ai prădat destul, sunt prea obosit şi bătrân ca să învăţ să iubesc, lasă-mă în pace pentru totdeauna. "Un sfârșit despre care William Faulkner, a spus că „e unul dintre cele mai sincere şi mai emoţionante scrise, din vremurile noastre"?

Ca model de sfârșit, mi-ar fi plăcut, recunosc, să semene cu cel din "Zorba" lui Kazantzakis, dar, din nefericire aceasă mutilare generală, a noastră și a lumii este, deși ne chinuim să nu recunoaștem, fiecare în felul lui, mult, mult mai urîtă. Greene, însă, ştia că „nu frumuseţea e cea pe care o iubim, ci eşecul". Dar, tot el însuşi spunea adesea că ar risca orice pentru „un futai bun".

Octavian Hoandră