• Tweet

Sărbătorim astăzi în Parlamentul României 25 de ani de parteneriat cu Statele Unite. Un parteneriat pe care obișnuim să-l numim drept „strategic consolidat". Ne mândrim cu faptul că ne numărăm printre cei mai importanți aliați ai Washingtonului. În plan politic, în plan militar, în plan economic, juridic și cultural. Și, firește, în plan comercial. Dar oare chiar așa stau lucrurile? Să încercăm și noi un bilanț. Mai realist. Mai puțin festivist.

Ideea acestui parteneriat strategic cu Statele Unite nu a apărut din senin. Ea este generată încă de pe vremea lui Nicolae Ceaușescu. Când, în paranteză fie spus, ni s-a acordat clauza națiunii celei mai favorizate și a fost încheiat chiar și un acord de bază între București și Washington, în temeiul căruia au fost generate numeroase înțelegeri în diferite domenii de interes comun. Nu este doar o simplă paranteză. Pe fond, relațiile din ce în ce mai strânse din epoca comunistă, pe care Washingtonul le-a generat în raport cu România, nu au fost întemeiate, așa cum și-ar putea cineva imagina, pe statutul țării noastre de stat dizident, rebel în raport cu Uniunea Sovietică. A contat firește și acest lucru. Dar primordială a fost poziția geostrategică a României. Să ne amintim de magistrala lucrare de referință a lui Zbigniew Kazimierz Brzeziński, unul dintre cei mai mari politologi ai lumii și probabil întâiul expert în geopolitică. Punând în centrul lumii placa turnantă a Euroasiei, Brzeziński a identificat România drept principalul pivot sud-european în jurul căruia s-ar putea dezvolta o politică de dominație și control a Statelor Unite, atât în ceea ce privește Europa de vest, cât și în ceea ce privește Asia. În jurul acestui concept, a fost construită întreaga politică a Washingtonului în raport cu Bucureștiul, până când iminenta prăbușire a blocului sovietic a schimbat temporar ordinea priorităților. După care, pentru scurt timp, România a căzut în dizgrație. Dar, în urmă cu 25 de ani, conceptul parteneriatului româno-american a fost relansat.

Întrebarea din titlu nu este câtuși de puțin inutilă. Dacă pe vremea lui Nicolae Ceaușescu beneficiam de avantaje certe comerciale în raport cu Statele Unite și aveam încheiat un tratat de bază, astăzi nu beneficiem de așa ceva. Absența tratatului de bază face ca toate celelate tratate pe domenii de activitate pe care le avem cu Statele Unite să rămână în realitate inconsistente. Dacă nu avem un tratat de bază, după 25 de ani de parteneriat strategic consolidat, iată, românii nici măcar nu beneficiază de dreptul de a călători liber, fără vize, în Statele Unite, un drept acordat aproape tuturor membrelor Uniunii Europene. Și nici nivelul investițiilor americane în România nu certifică existența unui parteneriat strategic consolidat. În mod greșit, foarte mulți ani, statisticile au arătat că, în topul investițiilor străine în România, Statele Unite ocupă un loc insignifiant. Nu este chiar așa. Și am să explic de ce. Permanent, pe primul loc a figurat Olanda. Numai că, în realitate, așa cum s-a demonstrat, Olanda nu a fost decât o țară fiscală. Investițiile reale aparțin societăților mamă. Nu căsuțelor fiscale, create pentru ca firmele străine să plătească taxe mai mici. Mulți dintre investitorii americani au utilizat acest tertip acceptat de legislația internațională. Dar, în acest fel, statisticile realizate până de curând nu au fost corecte. În realitate, Statele Unite ocupă a șasea poziție în top. Ceea ce nu este chiar puțin dintr-o anumită perspectivă. Ele vin după Germania și Austria, care, împreună, realizează 26% din investițiile făcute în România, după Franța, Italia și Olanda. Dar nu reprezintă nici mult, dacă ne gândim din nou la existența parteneriatului strategic consolidat. Judecând lucrurile la rece, Statele Unite, după 25 de ani de legături din ce în ce mai apropiate cu România, nu au reușit să atingă decât un prag de 6,6% din totalul investițiilor. Până în 2019, doar 88 de miliarde au fost investite de Statele Unite în economia României. Și să nu ne imaginăm că aceste investiții sunt un dar ceresc. Fără excepție, acestea au fost aducătoare de profituri importante, chiar dacă multe dintre profituri au fost ascunse, pentru ca impozitele plătite statului român să fie cât mai mici. Așa cum se întâmplă cu principalii traderi de cereale, primii fiind americani, care în ultimii 15 ani raportează profituri zero, ca și când ar fi instituții de caritate și, în consecință, nu plătesc niciun fel de taxe către trezoreria română.

Domeniul militar este fără discuție cap de afiș în acest parteneriat definit drept strategic consolidat. Și nu întâmplător. Poziția deținută de România în flancul sud-estic al Uniunii Europene, precum și accesul ei la Marea Neagră fac această țară deosebit de atractivă în ceea ce privește intențiile manifestate cât se poate de deschis ale Statelor Unite de a controla această zonă a lumii. De aici decurge și o altă realitate, și anume faptul că cele mai mari importuri de armament statul român le realizează apelând la industria de profil din Statele Unite. Acolo pleacă cea mai mare parte din milardele alocate anual înzestrării. În principiu, această realitate reprezintă și o mare oportunitate pentru dezvoltarea investițiilor americane în România și a parteneriatului economic. Avem o lege pe care nu prea o respectăm. Se numește legea offset-ului. Conform acestui act normativ, atunci când achiziționăm armament de la producătorii din Statele Unite, aceștia au obligația să investească în România la un nivel corespunzător contravalorii respectivelor echipamente militare. Cu o singură condiție. Ca Ministerul Apărării să nu facă asemenea achiziții la mâna a doua. În realitate, autoritățile statului român, dintr-un motiv pe care-l înțelegem, dar nu-l putem dovedi încă, preferă să achiziționeze armament second-hand. Situație în care nu se aplică legea offset-ului. Mă apucă amețeala când mă gândesc câte zeci de miliarde de dolari ar fi putut să intre în economia României și să aducă valoare adăugată, dar nu au intrat. Aceste zeci de miliarde ne-au ocolit.

Și așa se face, fără a mai intra și în alte detalii, că oamenii noștri politici au reușit să transforme o mare oportunitate, cum este acest parteneriat strategic consolidat, pe care îl aniversăm după 25 de ani, și să-l prefacă în apă de ploaie. În aceste condiții, suntem un partener sau o pradă strategică a Statelor Unite, care nici măcar nu au catadicsit să trimită un ambasador la București?

Sorin Rosca Stanescu