• Tweet

La împlinirea a douăzeci și cinci de la schimbarea de guvernare din 1996, mă simt onorat să iau parte, la invitația președintelui Emil Constantinescu, „la o întâlnire amicală în care, în calitate de actori ai evenimentelor, să ne amintim cum am reuşit împreună decomunizarea, reformarea şi occidentalizarea Românei". Mărturisesc însă că am două trăiri.

Victoria electorală a coaliției democratice din 1996 a însemnat întregirea pluralismului politic în România cu alternanța la guvernare și începutul unui alt fel de guvernare. Sunt mândru că, alături de distinși colegi, am fost actor al acestei cotituri istorice și am putut contribui la un nou început în țară.

Nu am fi însă responsabili dacă nu am arunca imediat o privire în situația în care țara noastră a fost adusă mai târziu. Din nefericire, România a ajuns astăzi, dintr-o țară cu potențial, cea mai săracă țară a Europei, cu cea mai mare emigrație dintr-o țară a lumii în timp de pace, cu mii de copii lăsați în voia soartei și cu cel mai mare abandon școlar, cu cel mai mic consum de carte pe locuitor, cu analfabetismul funcțional maxim, cu cea mai ridicată mortalitate la un milion, cu trai zilnic pe împrumut și îndatorare pe generații, cu o societate antagonizată și instituții deteriorate, cu o ierarhie răsturnată a valorilor, cu o viață publică săracă și un autoritarism incult.

Țara a fost adusă într-una dintre cele mai critice situații din istoria ei. Îmi permit să evoc doar patru indicatori semnalați de cunoscători dinafara coaliției din 1996. Economiștii ne spun că nu s-a atins nici în 2018 producția agregată a mediocrului an 1988, iar plasamentele în afara țării ale băncilor românești echivalează acum cu împrumuturile statului, doar că beneficiul lor este infim în raport cu dobânzile plătite de statul român (Florin Georgescu). Cei mai buni istorici, chiar de la Universitatea din București, atestă că „România nu a cunoscut niciodată un asemenea grad de deteriorare economică pe timp de pace" (Ioan Scurtu), în vreme ce „corupția și hoția au ajuns la niveluri fără precedent în istoria națională" (Florin Constantiniu). Un cultivat teolog (Iosif Țon) consemna deunăzi că „jaful la care a fost supusă națiunea română în ultimii optsprezece ani este mai devastator decât invaziile străine".

În orice caz, degradarea din România a avut loc aparent cu principii, legi, decizii - în mare „în condițiile legii", cum se spune. Numai că, pe fondul reglementărilor de drept, așa cum sunt, degradarea a fost însoțită, ca și astăzi, de autoflatări și laude superlative ale competenței, după strategia „eu vă dau funcții și vă laud, voi mă lăudați și-i stăpânim pe cei din jur. Asta contează!". Degradarea fost însoțită de proliferarea de politruci, cațavenci și alte personaje din panoplia demult veștejită. Spus direct, răsturnarea ierarhiei valorilor, șmecheria și indiferența se plătesc din greu, iar România actuală o dovedește!

În fața dezamăgirilor pe care populația României le trăiește azi, trebuie afirmat răspicat că nu democratizarea din 1996-2000 este de vină pentru derapajele „din ultimii optsprezece ani". Privatizarea economiei, reforma statului, descentralizarea administrativă, reforma educației, a sistemului sanitar, a multor altor sectoare, racordarea la lume erau întârziate și trebuiau inițiate fără întârziere. Se înșeală cine crede altceva! Desigur, „după", oricine poate spune că lucrurile se puteau face mai bine, dar, în 1996, nu era altă cale de a pune în mișcare România decât cea a reformelor neîntârziate.

Celebrând un sfert de secol de la cotitura din 1996, nu insist asupra faptului că reformele în România erau amânate ca urmare a unor politici pe care mulți le-am criticat mereu după 1989. Aș sublinia doar că acea coalizare de forțe în Convenția Democratică Română și în jurul ei, pentru a face reforme, era nu doar oportună, ci și inspirată. Ideea lui Corneliu Coposu și a lui Emil Constantinescu s-a dovedit viabilă. Se observă și azi că o asemenea coalizare se face oriunde în lume se înfruntă o forță reticentă la schimbări într-o situație ce nu poate continua fără explozie. Coalițiile nu sunt confortabile, dar uneori sunt soluția mai bună.

Știam că intrarea într-un guvern dator să reformeze era o onoare, dar și o copleșitoare provocare la profesionalism, cultură, răspundere. Fiind bursier în Washington DC, unde aveam de terminat programul, am venit mai târziu la guvern, dar am trăit cotitura și am participat la analize consacrate României.

Cum se știe, după proclamația din 22 decembrie 1989, cele mai multe sectoare ale societății trebuiau reformate. Guvernului din 1996 îi revenea să inițieze înnoirea pe scară mare a organizărilor și legislației. Trebuie însă recunoscut, căci faptele sunt fapte, că România a intrat în reforme fără să aibă susținerea unor analize economice și instituționale puse la punct, cum au avut alte țări. Personal priceput să reformeze sisteme era puțin. A fost însă meritul guvernărilor CDR că au avut voința politică și au căutat să facă, fie și în condiții precare, reformele de desprindere de socialismul răsăritean și de trecere într-un alt sistem social.

În mod firesc, se discută și azi guvernarea CDR. Din păcate, se merge puțin în arhive, la date exacte. Este de menționat că nicio reformă a tranziției în Europa Centrală și Răsăriteană nu a adus din prima clipă doar avantaje pentru populație. Un timp, au fost scăderi ale economiei. Ceea ce nu înseamnă că acestea trebuiau să dureze! Eroarea majoră a regimurilor din România, mai ales a celor de după 2004 - am spus-o pe tot parcursul - este neînțelegerea faptului că, în lipsa democrației, sărăcia și abuzurile se întorc și că democrația se atinge numai democratizând cu clarviziune. La drept vorbind, a rămas în România tentația ignorării cetățenilor sau a manipulării lor cu justificări de pe o zi pe alta, spre a evita democratizarea la lumina zilei.

Grație compoziției ei politice, guvernarea condusă de CDR a legat democratizarea cu idealul de la Alba Iulia, din 1918, al „democrației curate", al „educației curate" și al schimbărilor cugetate. Fiecare opțiune politică s-a putut exprima nestingherit. Denominațiunile creștine și religiile s-au bucurat de libertate. Guvernarea din 1996-2000 a deschis câmp pluralității vederilor. Ea a impulsionat ieșirea vieții publice din platitudini și restabilirea onoarei - deși tradiția acesteia rămăsese elitistă în România.

Și în zilele noastre, inși care nu s-au dovedit în stare să facă ceva în interes public declară cu suficiență că „în 30 de ani nu s-a făcut nimic în România". Este eroare frecventă a falsului cunoscător. Nu numai că sunt diferențe mari între ceea ce au făcut unii sau alții, dar, dincolo de orice părtinire, viața în România a intrat din 1996 pe un nou curs.

În efortul de a realiza o democrație funcțională, cei care am fost la decizii în 1996-2000 am avut de concurat, la rândul nostru, pe un spectru larg. Cu radicali de cenaclu, care mai cred și astăzi că o democrație se face excluzând cetățeni, cu cei care nu pricepeau că egoismul te face să fii ultima oară la guvernare, cu superficiali care nu fac nici acum diferența dintre libertăți și democrație, cu unii care nu înțelegeau emergența națiunii civice, cu alții, firav ancorați în nevoile cetățenilor.

S-au făcut și greșeli. Mă gândesc, de pildă, la acceptarea tradiției funeste, a favorizării de profesii și persoane prin remunerări grav disproporționate în raport cu viața de zi cu zi a unei populații înecate în sărăcie. Tradiție care nu rezolvă nimic, dar acum trece stupefiant ca „europenitate"! Formal, această favorizare putea fi „ca în Europa", dar situația socială a României a fost și, din nefericire, a rămas, cu totul alta. Nici România nu poate integra oamenii cu asemenea aberații!

Firește, se poate discuta orice optică. Peste toate, însă, a fost o competiție pentru a convinge cetățenii de soluții raționale, în condițiile unei opoziții vii, cu o presă care nu făcea temenele.

Vizibil în afara realității, unii cer ritos „să nu se repete experiența CDR". Cerere ridicolă! Înainte de orice, agenda din 1996 nu se repetă. Apoi, CDR a făcut dreptate istorică și a recunoscut un rol în stat celor care suferiseră în perioada postbelică represiunea directă. Între altele, diplomele de studii ale demnitarilor din 1996 erau în regulă - mulți fuseseră șefi de promoții, vârfuri în universități, academii economice și politehnici. Suficient să observăm că azi, la deciziile României, de sus până jos, sunt absolvenți de mâna a treia, mai nou cu diplome false sau obținute dubios! Nu mai vorbesc de faptul că în 1996-2000 nimeni nu a pus justiția și serviciile secrete să elimine rivali. Că nu s-au adoptat legi organice prin hotărâri de guvern, precum după 2004, și nu a fost prejudiciat statul de drept democratic!

România ajunsese în 1996-2000 la un nivel al reformelor sincronizat cu alte țări. După încheierea mandatului, când unele reforme au început să fie amputate de veleitari, iar țara a fost îndreptată spre coada Europei, noi nu mai aveam cum opri degradarea. Unii ne-am spus însă opinia, cum se poate observa în documentele vremii.

Cunoscători naționali și internaționali au constatat, deja în 1998, că, în educația din România se făcea reforma de trecere la sistemul unei societăți deschise. Au fost angajate de ministerul educației naționale de atunci șase capitole de măsuri: „reforma curriculară (plan de învățământ, programe, manual) și compatibilizarea europeană a curriculumului național; trecerea de la învățarea reproductivă, la problem-solving și relansarea cercetării științifice în universități; o nouă conexiune între școli, licee și universități, pe de o parte, și mediul lor înconjurător economic, administrativ și cultural, pe de altă parte; ameliorarea infrastructurii și conectarea la comunicațiile electronice ale lumii de astăzi; reforma managementului școlar și academic prin descentralizare și crearea autonomiei instituționale a unităților de învățământ; forme avansate de cooperare internațională" (Andrei Marga, Anii reformei 1997-2000, EFES, Cluj-Napoca, 2006, p. 24). În fiecare capitol s-a inovat prin măsuri dintre cele mai avansate. Din reforma de atunci a educației se trăiește, în fond, și acum, în pofida malformărilor.

Din nefericire, în România actuală, precizia evaluărilor și cunoașterea subiectelor sunt în suferință, încât abundă alegații străine de fapte. Spre exemplu, nu am fost împotriva universităților private, asupra cărora mulți aruncă acum vina prăbușirii educației, dar nu am înființat vreuna. Am creat tradiția manualelor alternative pe scară generală, racordată la experiența internațională, dar la disciplina Istorie le introduseseră deja Nicolae Iorga și C. G. Giurescu. Am normalizat admiterea în licee, pe baza „capacității", și în facultăți, luând ca bază bacalaureatul, dar nu am cerut nimănui să ușureze examenele sau să le corupă. Am introdus finanțarea globală a universităților, dar nu am spus cuiva că o universitate trebuie să fie atât de neperformantă încât să trăiască doar din banii studenților - din alocații bugetare și din taxe. Curriculumul național din 1998 rămâne, la propriu, una dintre creațiile intelectuale principale ale ultimelor decenii, dată ca exemplu internațional. Dar cine l-a desfigurat cu încropeli? Nu am tolerat comercializarea titlurilor, plagiatele și nepotismul, care înfloresc acum, ca niciodată în istorie, în educația din România, și am semnalat neîncetat pericolul.

Recunoașterea națională și externă a ceea ce s-a făcut în educație în anii 1997-2000 a fost cea mai amplă de până acum. România era percepută atunci ca actor major în domeniu- inclusiv în discuțiile pe care le aveam cu omologii la Washington DC, Paris, Bonn, Londra, Moscova, Beijing, Ierusalim, Ankara, Rabat și în alte locuri. Brazilia și România erau percepute în acei ani ca fiind cele mai inovative. De altfel, capitolul „Educație și formare profesională" a fost primul închis de țara noastră (2000) în negocierile de la Bruxelles. În semn de prețuire, prima reuniune continentală a miniștrilor educației alocată Europei de Sud-Est a fost atunci amplasată la București (1998), iar prima conferință a universităților europene la Cluj-Napoca (2003).

Contextul international era, desigur, diferit. Dar și coaliția din 1996-2000 a contribuit la crearea contextului. Trebuie să subliniem că partenerii noștri respectau România. Este semnificativ că Helmut Kohl ne întreba în toamna lui 1997, în cabinetul său, „ce pot să mai fac pentru voi?". În contrast, în 2012, se smulgea o hârtiuță din mâinile lui Barosso, spre a impune României „obligații" aberante! Iar în 2021, se stă smirnă în fața perorațiilor unor funcționari care nici măcar nu cunosc situația din țară! Președintele Bill Clinton se angaja atunci să sprijine evoluția pe care România și-a decis-o. Mai nou, se cheltuie miliarde pentru primiri oficiale sau cumpărarea de arme uzate. Jacques Chirac ne întreba „ce pot face pentru ca România să fie ea însăși în concertul națiunilor?". Între timp, președinți francezi se feresc să fie suprapuși cu București-ul. Vladimir Putin ne întreba „de ce nu exportați ceramica, mobila, vinurile voastre și alte produse pe piața Rusiei?". Acum, România nu mai are politică externă. La Beijing, cu afinități certe pentru țara noastră, președintele Jiang Zemin recita într-o românească îngrijită „Luceafărul" lui Eminescu. Acum, România este plină de calfe la decizie. Atunci, țara era promovată asiduu de proprii demnitari. Între timp, în excursiile sale, „președintele" declară că România nu este capabilă să asigure președinția rotativă a Uniunii Europene, că este „stat eșuat". Ca să nu vorbim de dificultățile sale cu priceperea de noțiuni simple - stat de drept, drepturi, democrație, europenitate!

Meandrele istoriei sunt tot mai complicate, dar o guvernare responsabilă folosește oportunitățile în favoarea propriei țări. Guvernarea din 1996-2000 a obținut invitarea României în NATO și la deschiderea de negocieri de aderare la Uniunea Europeană. Cum dovedesc documentele, primele șase capitole de negociere au și fost închise de această guvernare, succesorii închizând restul. Cu acestea s-au cam sfârșit, cronologic, și realizările din politica externă a României.

Guvernarea CDR s-a încheiat, oarecum simbolic, cu formularea din mass media „m-a învins Securitatea". Formularea nu ar trebui să surprindă. Istorici din alte țări, care cunosc arhivele României, atrag atenția în zilele noastre că nici acum nu este clarificat rolul Securității (Siguranței) în viața politică a țării. Oricât se caută, nu se poate ocoli întrebarea: este statul român stat al cetățenilor României sau este, în fapt, un stat uzurpat din umbră?

Până la cercetări riguroase, răspunsul ar fi grăbit. Azi sunt însă două evidențe nefaste.

Pe de o parte, s-a revenit la desemnări unipersonale și abuzuri în instituțiile de forță (armată, justiție, procuratură, etc.) și în stat cum nu au mai fost de la Nicolae Ceaușescu încoace. Nu se înțelege că serviciile secrete, mărite în România de acum ca niciodată și mai mult decât în orice stat european, nu au rolul de a așterne covorul unor persoane, ci să slujească interesele publice.

Pe de altă parte, se adoptă măsuri care singularizează România actuală. Este destul să ne gândim la „protocoalele de cooperare" ale noii Securități cu procurorii și judecătorii, la legiferarea intervenției ei în procese penale, la împiedicarea examinării în Parlament a activității serviciilor secrete, la suprimarea șanselor de verificare într-o justiție în care, așa cum semnalează tot mai mulți juriști, se fabrică probe, la nesfârșita diversiune din țară și la devalizarea resurselor ei.

Nu are cum să mire, așadar, împrejurarea că situația din România actuală obligă mințile lucide la a chestiona regimurile nu numai după criteriile lui Aristotel (efectivul celor care decid) și Montesquieu (controlul dinspre popor al deciziilor) și dincoace de Abraham Lincoln (măsura guvernării poporului, de către popor și pentru popor). Obligă, adică, la a întreba: cine sunt și ce valoare profesională, civică și morală au cei ajunși la decizii? Sunt funcțiile lor la nivelul interesului public, sau doar confecțiile unor coterii ce se dau drept public?

Falsificarea ierarhiei valorilor și prostocrația, care sufocă de ani buni România, au adus deja pagube enorme, de care își dau seama tot mai mulți concetățeni. Ele nu vor putea fi escamotate la nesfârșit.

Iar dacă am devenit demnitari ai statului la un moment dat, e normal să ne asumăm promovarea interesului public, chiar și atunci când alții decid. De aceea, salut propunerea continuării reflecției, din scrisoarea președintelui Emil Constantinescu, „urmând să decidem împreună întâlnirile viitoare". Le aștept cu interes.

Andrei Marga