Un Waterloo social-democrat

Postat la: 07.09.2020 |

Un Waterloo social-democrat

Dintre eșecurile în serie pe care le suportă Partidul Social Dmocrat în ultimii patru ani, poate cei mai păguboși din întreaga sa istorie, cel mai spectaculos și cu urmările cele mai grave rămâne această moțiune de cenzură ratată. Mai grav și decât pierderea guvernării prin moțiunea liberală, cu care se aseamănă prin faptul că a avut toate condițiile necesare pentru a evita un astfel de deznodământ.

Avea majoritate parlamentară și atunci cum are și acum. Singura deosebire este că majoritatea de atunci era una reală, iar cea de acum este cât se poate de fictivă, nemaicorespunzând ponderii electorale a partidului. La fel de fictivă era și majoritatea obținută de liberali la moțiunea lor istorică despre care nu aveau niciun motiv să spere că le va ieși. Era doar încă o încercare menită să țină caldă presiunea asupra unei guvernări care scârțâia din toate încheieturile, după nu mai puțin de trei remanieri la vârf autoprovocate.

După pierderea guvernării a urmat eșecul de la europarlamentare și - bomboana pe colivă -ratarea prezidențialelor. Trei evenimente care nu au făcut altceva decât să erodeze și forța partidului, dar și încrederea electoratului propriu în capacitatea sa de a reveni. După congresul care a legitimat o conducere provizorie scoasă la iveală de circumstanțe întâmplătoare, toate speranțele au fost puse într-o moțiune de cenzură care beneficia de avantajele politice corespunzătoare: ponderea insuficientă a liberalilor și useriștilor, îndepărtarea partidelor aliate care erau PMP și UDMR, bilanțul profund negativ al guvernării. Se părea că pentru PSD urma să fie o simplă formalitate, deși nici colectarea semnăturilor nu fusese floare la ureche. Pesediștii se bazau pe sprijinul interesat al pontiștilor și aldiștilor și pe aportul minorităților în permanentă căutare de beneficii de circumstanță. Aritmetica - câtă știe Ciolacu - arăta că vor fi suficiente voturi pentru a da jos guvernul, eventualitate pe care o lua în serios chiar și președintele, tot mai dezlănțuit în ultimele zile în a condamna provocarea unei crize politice iresponsabile, în contextul celei sanitare. Marele atu al actualei puteri - câtă este ea - consta în voința nestrămutată a Președintelui de a nu numi, pentru formarea viitorului guvern, un reprezentant cu sau fără adeverință de la PSD. Orice, numai asta nu! - își jurase în barbă titularul de la Cotroceni, tot mai iritat de faptul că se amână nepermis de mult trecerea întregii puteri în mâinile sale. Congresul, care încercase să marcheze ostentativ forța și determinarea unui partid cu resursele necesare, avea rolul de a readuce încrederea în electoratul propriu și de a împiedica fenomenele de disoluție și indiferență care îi marcau deja baza. Ciolacu, triumfător online, purta stindardul ultimului asalt asupra redutei guvernamentale prezicând o victorie de palmares - pentru că, practic, ea nu ar fi însemnat ceea ce se dorea - preluarea puterii. Liberalii urmau să fie răsturnați dar rămâneau pe loc, ca un guvern marionetă, lipsit de capacitatea de a lua decizii majore și deplin subordonat Parlamentului până la alegerile parlamentare. Era o variantă care convenea de minune PSD-ului, nedornic să își asume cârma erodantă a unei guvernări scurte în care era de preferat să își ascută săbiile pentru asaltul final decât să confecționeze scuturi.

Ceea ce a urmat în ziua moțiunii anunțate cu surle și trâmbițe, a fost de tot râsul. Nici măcar liberali, în repetatele lor exerciții moționale, nu au pățit așa ceva. Au reuși, de bine de rău, să strângă semnături și să piardă la vot fără glorie, dar cu demnitate. PSD-ul ciolăcist nu a reușit nici măcar asta. S-a trezit în ziua votului abandonat de propriii săi membri, ademeniți probabil cu oferte de nerefuzat din partea adversă și cu niște aliați mai destrămați ca oricând. Lipsa cvorumului, pe care ar fi trebuit să îl sigure moționarii, a făcut operațiunea inutilă și, cu coada între picioare, liderul proaspăt confirmat a fost nevoit să anunțe că... nu mai este cazul! Nici măcar o amânare nu era avută în vedere, ci doar, ca eventualitate, o altă moțiune până la finalul sesiunii parlamentare.
Ce rezultă practic de aici? Compromiterea oricărei șanse a PSD de se mai afla în prima linie politică și parcurgerea, cu pași mari a căii spre categoria „și alte partide", care nu vor mai putea influența jocurile la vârf. Primele consecințe se vor vedea la apropiatele locale, când electoratul său dezamăgit va renunța la luptă și va lăsa drum liber adversarilor mai determinați și mai motivați. Un scor slab, perfect previzibil, la locale va influența și procentajul de la parlamentare, care se vor desfășura sub semnul absenței ofertelor concrete pe care doar deținerea puterii le poate garanta. Este cât se poate de previzibil faptul că, după acest Waterloo, partidul va intra într-o perioadă de hibernare politică din care nu va reuși să se dezmeticească până la următorul ciclu electoral. Lăsând cale liberă controlului total ce va fi exercitat prin instrumentele de putere la al căror pupitru se va afla nesățiosul Iohannis.

Octavian Andronic

loading...
PUTETI CITI SI...

Un Waterloo social-democrat

Postat la: 07.09.2020 |

0

Dintre eșecurile în serie pe care le suportă Partidul Social Dmocrat în ultimii patru ani, poate cei mai păguboși din întreaga sa istorie, cel mai spectaculos și cu urmările cele mai grave rămâne această moțiune de cenzură ratată. Mai grav și decât pierderea guvernării prin moțiunea liberală, cu care se aseamănă prin faptul că a avut toate condițiile necesare pentru a evita un astfel de deznodământ.

Avea majoritate parlamentară și atunci cum are și acum. Singura deosebire este că majoritatea de atunci era una reală, iar cea de acum este cât se poate de fictivă, nemaicorespunzând ponderii electorale a partidului. La fel de fictivă era și majoritatea obținută de liberali la moțiunea lor istorică despre care nu aveau niciun motiv să spere că le va ieși. Era doar încă o încercare menită să țină caldă presiunea asupra unei guvernări care scârțâia din toate încheieturile, după nu mai puțin de trei remanieri la vârf autoprovocate.

După pierderea guvernării a urmat eșecul de la europarlamentare și - bomboana pe colivă -ratarea prezidențialelor. Trei evenimente care nu au făcut altceva decât să erodeze și forța partidului, dar și încrederea electoratului propriu în capacitatea sa de a reveni. După congresul care a legitimat o conducere provizorie scoasă la iveală de circumstanțe întâmplătoare, toate speranțele au fost puse într-o moțiune de cenzură care beneficia de avantajele politice corespunzătoare: ponderea insuficientă a liberalilor și useriștilor, îndepărtarea partidelor aliate care erau PMP și UDMR, bilanțul profund negativ al guvernării. Se părea că pentru PSD urma să fie o simplă formalitate, deși nici colectarea semnăturilor nu fusese floare la ureche. Pesediștii se bazau pe sprijinul interesat al pontiștilor și aldiștilor și pe aportul minorităților în permanentă căutare de beneficii de circumstanță. Aritmetica - câtă știe Ciolacu - arăta că vor fi suficiente voturi pentru a da jos guvernul, eventualitate pe care o lua în serios chiar și președintele, tot mai dezlănțuit în ultimele zile în a condamna provocarea unei crize politice iresponsabile, în contextul celei sanitare. Marele atu al actualei puteri - câtă este ea - consta în voința nestrămutată a Președintelui de a nu numi, pentru formarea viitorului guvern, un reprezentant cu sau fără adeverință de la PSD. Orice, numai asta nu! - își jurase în barbă titularul de la Cotroceni, tot mai iritat de faptul că se amână nepermis de mult trecerea întregii puteri în mâinile sale. Congresul, care încercase să marcheze ostentativ forța și determinarea unui partid cu resursele necesare, avea rolul de a readuce încrederea în electoratul propriu și de a împiedica fenomenele de disoluție și indiferență care îi marcau deja baza. Ciolacu, triumfător online, purta stindardul ultimului asalt asupra redutei guvernamentale prezicând o victorie de palmares - pentru că, practic, ea nu ar fi însemnat ceea ce se dorea - preluarea puterii. Liberalii urmau să fie răsturnați dar rămâneau pe loc, ca un guvern marionetă, lipsit de capacitatea de a lua decizii majore și deplin subordonat Parlamentului până la alegerile parlamentare. Era o variantă care convenea de minune PSD-ului, nedornic să își asume cârma erodantă a unei guvernări scurte în care era de preferat să își ascută săbiile pentru asaltul final decât să confecționeze scuturi.

Ceea ce a urmat în ziua moțiunii anunțate cu surle și trâmbițe, a fost de tot râsul. Nici măcar liberali, în repetatele lor exerciții moționale, nu au pățit așa ceva. Au reuși, de bine de rău, să strângă semnături și să piardă la vot fără glorie, dar cu demnitate. PSD-ul ciolăcist nu a reușit nici măcar asta. S-a trezit în ziua votului abandonat de propriii săi membri, ademeniți probabil cu oferte de nerefuzat din partea adversă și cu niște aliați mai destrămați ca oricând. Lipsa cvorumului, pe care ar fi trebuit să îl sigure moționarii, a făcut operațiunea inutilă și, cu coada între picioare, liderul proaspăt confirmat a fost nevoit să anunțe că... nu mai este cazul! Nici măcar o amânare nu era avută în vedere, ci doar, ca eventualitate, o altă moțiune până la finalul sesiunii parlamentare.
Ce rezultă practic de aici? Compromiterea oricărei șanse a PSD de se mai afla în prima linie politică și parcurgerea, cu pași mari a căii spre categoria „și alte partide", care nu vor mai putea influența jocurile la vârf. Primele consecințe se vor vedea la apropiatele locale, când electoratul său dezamăgit va renunța la luptă și va lăsa drum liber adversarilor mai determinați și mai motivați. Un scor slab, perfect previzibil, la locale va influența și procentajul de la parlamentare, care se vor desfășura sub semnul absenței ofertelor concrete pe care doar deținerea puterii le poate garanta. Este cât se poate de previzibil faptul că, după acest Waterloo, partidul va intra într-o perioadă de hibernare politică din care nu va reuși să se dezmeticească până la următorul ciclu electoral. Lăsând cale liberă controlului total ce va fi exercitat prin instrumentele de putere la al căror pupitru se va afla nesățiosul Iohannis.

Octavian Andronic

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE