• Tweet

„Și în această singurătate finală la care nu mai vine, mă consolez gândindu-mă că poate va scrie o poveste despre noi, că, având impresia că inventează o poveste, va scrie toate astea despre axoloți” (Julio Cortazar - Axolotl)

„Axolotl" - Axolotul este o extraordinară povestire din "Sfârșitul jocului", al celebrului Julio Cortazar. Istoria este cea a unui narator nenumit, care povestește la persoana întâi, cum anume devine obsedat de observarea "axoloților" în expoziția acvariului grădinii zoologice de la Jardin des Plantes din Paris.

Întâlnirea cu această formă de viață este descrisă de personaj cu lux de amănunte. Despre pești, spune el, „prostia simplă a ochilor lor frumoși atât de asemănători cu ai noștri" (adică ochii umani), nu-i sugerează nimic demn de remarcat sau interesant de despre existența lor. Ochii axoloților, însă, sunt total diferiți, fără pupile sau iriși, o culoare aurie puternică, care vorbește „despre prezența unei vieți diferite, a unui alt mod de a vedea". M-a izbit, ca cititor, tocmai această similitudine cu ceea ce putem percepe în propriile noastre vieți de azi și, mai ales, în ciudatele și inexplicabilele fizionomii și schimbări ale ființelor umane care ne înconjoară.

Peste Europa, dar mult mai vizibil în România, vin peste noi, "noii axoloți" - ființe fragile, precare, aculturale, anistorice, fără rădăcini și fără Dumnezeu, cu frustrări masive, cu dorința de a distruge tot și de a se relua absolut totul de la zero. Acesta este noul proletariat "axolotizat", îi vezi peste tot. La TV, în guverne, în ONG uri (mai ales), în multinaționale, pe terase... Tinere vlăstare care nu au avut niciodată un serviciu și care au mult timp pentru a demonstra pe străzi, pentru orice. De la încălzirea globală la drepturile LGBTQ, veganism, sau renunțarea la carnea de vită.

Personajul din "Axolotul" caută inormații despre aceste creaturi în biblioteca de la Sainte Geneviève și află „Axolotl" provine din limba Nahuatl a aztecilor și înseamnă „câine de apă" și că se leagă în mitologie de Xolotl, zeul focului, al fulgerului, al deformărilor și al morții. Primii Axolotl de laborator au fost aduși la Jardin des Plantes din Paris în 1860. Mulți dintre Axolotli aflați în captivitate astăzi sunt descendenți ai acestor animale fondatoare. Dar ceeace este fascinant și totodată înspăimântător la acestea, o specie de amfibieni, (salamandre), este că pot să-și regenereze membrele și își pot reconstrui, de asemenea, fălcile, coloana vertebrală și chiar creierul, fără cicatrici, fără urme...

Fascinat de aceste ființe, personajul continuă să se întoarcă așa, zile și săptămâni, conștient că paznicii îl cred nebun fiindcă se uită atât de insistent la axoloți.

Într-o zi, în timp ce privește fermecat în ochii axoloților, își simte din ce în ce mai mult propriul corp extinzându-se spre suferința și imobilitatea celor nouă axoloți din acvariu. Cu fața lipită de sticlă, își vede dintr-o dată propriul chip uitându-se înapoi la el și își dă seama în acest moment că a devenit un axolotl. Îngrozit, el înțelege de asemenea, că păstrează aceeași conștiință interioară pe care a avut-o ca om, dar este incapabil să comunice verbal cu ceilalți axoloți, care par să știe că nu e unul de-al lor și ascundă această recunoaștere tăcută în ei.
Omul (fostul om) pare să acorde, în observațiile sale continue, o atenție deosebită axolotului în mintea căruia evident, s-a transferat o parte a conștiinței sale de om. Vizitele lui devin din ce în ce mai rare, iar naratorul (acum un axolotl) crede că omul care a fost înainte pur și simplu „exista dintr-un simplu obicei" și nu fiindcă așa a fost lăsat de Dumnezeu.

Probabil, la fel se va întâmpla și cu noi, cei care trăim în alte valori, și care am luat aminte la aceste stranii forme de viață, - deocamdată perfect umane -, care par a fi tot mai multe împrejurul nostru și în Lume. Vom semăna tot mai mult, de la generație la generație cu aceste maimuțe ale viitorului, simpatice și drăguțe de care ne atingem mergând pe stradă, continuând tot mai vag, să căutăm explicații inutile.
Personajul lui Cortazar este uimit de cât de puțin se mișcă aceste ființe în apă dar, gândind cu cunoștințele acumulate, pentru că a devenit și el însuși axolot, învață, așa cum o să învățăm și noi că animalele astea ciudate stau atât de nemișcate, tocmai ca să facă timpul să treacă mai ușor. A mișca înseamnă a deranja un alt axolot, iar acest lucru provoacă conflicte și lupte în acvariu. Noi, asemenea lor, trebuie să facem cât mai puțină mișcare, cât mai puțină opoziție. Neomarxismul are nevoie de liniște și de "directive", transmise popoarelor și guvernelor, care să fie respectate cu strictețe.
Cu puțină imaginație, revenind la ceeace trăim acum, asemănarea între situația din povestirea lui Cortazar, pare o copie în registru fantastic a realității. Ne uităm fascinați la aceste generații. Dar și înspăimântați. Câți dintre noi vom putea rezista să nu ne transformăm în "axoloții" care vor popula viitorul?

Ne va rămâne suficientă credință ca să putem vedea și descoperi în cei care ne înconjoară "portretul" noului "axolot"? Acum îi vedem cu claritate: tot timpul predispuși să fie mai dedicați doar propriilor obiective. Vor un program de lucru flexibil, autonomie, și oportunități de câștig. Vor să obțină succesul în plan profesional și sunt dornici de avansare rapidă în carieră. Le place independența și nu agreează autoritatea pe care de cele mai multe ori o contestă. Nu citesc, au o cultură precară. Sunt persoane ambițioase - neloiali față de job. Își fac „to do list" - sceptici față de relațiile ierarhice - vor ca managerii să i asculte, profesorii să ia deciziile pe care le vor ei, să fie lăsați să se drogheze liberi, vor program de lucru la voia lor, le place independența, iar motivația de viață sunt mai ales banii.
Dar după ce ne vom transforma, asemeni personajului lui Julio Cortazar, vom mai avea capacitatea de a vedea și de a face ceva?

Poate așa vom fi, și noi, declarați de madamme Von der Leyen, ori de cea/cel care va fi în locul ei, că între timp am devenit, de fapt, altceva. Că ne-am "axolotizat". Că nu mai avem Dumnezeu, sex, rădăcini, istorie. Dar putem mânca, putem avea 19 grade în casă. Iar Europa va fi un acvariu uriaș, în care noi, axoloții vom trăi în liniște, precum cei ai lui Cortazar.

Nu știm dacă "problema omului" va mai exista după neomarxizare. Sau dacă va semăna cu ceeace propune Cortazar în povestirea lui preminitoriu-fantastică. Naratorul descrie că și-a văzut fața în afara acvariului, uitându-se la el însuși printre axoloți dar pe măsură ce omul vizita acvariul cu o frecvență descrescătoare, el devenea tot mai străin de personajul uman, acum un axolot. Acest lucru îl face pe cititor, dar și pe cei trăitori azi - să întrebe/ să ne întrebăm -, care parte, anume, a naratorului - o parte în care încă locuiește o formă umană - a fost transferată în corpul unui axolot. Ce parte anume, din fostul său sine s-a desprins de personalitatea sa și acum este posedată de un axolot?
Cortázar lasă cititorului său un indiciu în finalul povestirii. În timp ce naratorul-axolot descrie ritmul treptat în care vizitele fostei sale forme umane scad, el spune, „punțile au fost rupte între el și mine, pentru că ceea ce era ființa lui este acum un axolot, străin de viața lui umană".

Povestea lui Cortázar avertizează, așa cum o înțeleg eu, despre sentimentul trecător și pentru unii chiar obositor sau enervant al implicării umane și prezintă acestă implicare pierdută, nu ca simplu obicei care se uită, ci ca parte ale sinelui la care literalmente suntem dispuși să renunțăm, lăsând loc dezastrului. Analiza lui Cortázar despre motivul pentru care axoloții rămân atât de nemișcați nu este decât o trimitere la modul în care noi, ființele umane justificăm alegerea de a trăi o viață aparent liniștită, comodă și inofensivă. Dar care ne va costa scump, fiindcă vom pierde totul...

Octavian Hoandră