• Tweet

Se spune că inima omului are trei bătăi simultane: cea a cordului, a inimii biologice, cea a sufletului nostru și, în sfârșit, cea a lui Dumnezeu din noi. Când aceasta din urmă nu mai bate, atunci se spune că suntem cu toții în infarct duhovnicesc. Dar noi, românii, mai avem o bătaie a inimii în plus. Este inima lui Eminescu din noi și, dacă aceasta nu ar mai bate, noi toți am fi morți ca ROMÂNI.

Și tot în medicina biblică, se consideră că inima nu stă pe loc doar bătând, ci precum sângele, ea circulă. De aceea auzim cateodată în șoapta unei rugăciuni urmatoarea expresie: „Și s-a înălțat inima mea către Tine, Doamne!" sau „Și s-a îndepărtat inima mea de la Tine, Doamne!". Tot așa inima lui Mihai Eminescu circulă prin noi. Se coboară sau urcă și prin asta suntem mai mult sau mai puțin ROMÂNI. Dar tot timpul bate, nu numai pentru a fi, ci pentru a ÎNVIA în condiția nobilă de a fi ROMÂN. Bate pentru a fi ROMÂNI și nu altceva! Căci de la el, de la domnul Mihai Eminescu coboară ca un fulger de lumină prin negura timpurilor care ne înconjoară acea sfântă intransigență cu care trebuie să ne apărăm FIINȚA națională.

„Sau țara asta să fie în adevăr românească sau nici nu merită să fie!" (Mihai Eminescu)

Și apoi bate din nou și parcă și mai tare, pentru a ne aduce aminte CINE SUNTEM cu adevărat! Bate ca o sfântă ÎNVIERE!

„Sămânța din care a răsărit acest popor e NOBILĂ! Și poporul nu va pieri decât atunci când românii își vor uita NOBLEȚEA seminției lor!" Ce tragic și actual avertisment pentru noi, cei ce azi, înconjurați din toate părțile de definițiile meschine și necinstite ale altora despre noi ca popor! Căci între urletul lumii contemporane și fără de Dumnezeu și bătaia inimii lui care ne spune că suntem un neam nobil nu se deschide oare o prăpastie de netrecut? Și atunci încotro pășim ca ființă a neamului, spre inima lui sau către abisul pus la dispoziție cu satanică generozitate de cei ce se cred stăpânii lumii de azi, neștiind că sunt, în fond, niște simple efemeride în fața ETERNITĂȚII?

Și oare această minune nepereche a poporului român, Mihai Eminescu, nu s-a născut și ea, la rândul ei, din acea plămadă sufletească, ce parcă mereu a suspinat să fie dezlipită de cele ale pământului, ca să fie în acord cu VEȘNICIA? Așa a apărut cel ce avea să fie pe veci copilul ETERNITĂȚII românești, Mihai Eminescu! Și dacă prin sângele lui trece neîntinată noblețea poporului român, nu este oare de datoria noastră de a lăsa să curgă astăzi, prin sângele nostru sufletesc, NOBLEȚEA de a fi român a lui Mihai Eminescu? Să ne grăbim să primim cu toată ființa această sfântă transfuzie cu SÂNGE-FORTE, cu grupa sanguină salvatoare a acestui neam și, cu un gest firesc, să îndepărtăm garoul așezat cu cinism pe vasele noastre sanguine, de către oculta „civilizației" barbare, acest ATI modern, supra-tehnologizat și supra-democratic, în care mor în liniște, în jurul nostru, atâtea popoare?

„Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomații croiesc carte și rezbele, zugrăvesc împărății despre care lui nici prin gând nu-i trece!" Așa a scris despre noi el, Mihai Eminescu, copilul ETERNITĂȚII românești. A scris privind în adâncul sufletesc al neamului, acolo unde tăcut, netulburat de nimeni, se află oceanul nostru de suspine. Căci a văzut ca nimeni altul, prin negura istoriei, ființa veșnic crucificată a neamului din care s-a născut și, poate de aceea, și întreaga lui viață a fost întocmai ca viața întreagă a acestui popor: o imensă LACRIMĂ. O LACRIMĂ veșnic neștearsă de pe obrazul tragic al eternității de-a fi român!

Și tu, popor român, să spui acestor ciocli ideologici de azi, deghizați în doctori salvatori ce ne înconjoară cu „bunăvoință" democratică, încercând să ne schimbe inima cea vie cu pompa lor digitală, aerul nostru senin sufletesc, cu rătăcirea lor eternă, dreptul strămoșesc asupra pământului și asupra trecutului nostru, cu legislații toxice și letale, vrând să ne facă veșnici deținuți în propria țară și țara o celulă fără de CER! Și să le spui tu, popor român, că Eminescu n-a scris nicicând: iubesc acest popor crud, criminal, războinic, rasist și asasin, care a conspirat mereu cu malefică „inteligență", în întunericul lui sufletesc, războaie, ideologii asasine și că n-a proiectat nicicând lagăre și gulaguri în numele RAIULUI pe pământ, decimând sute de milioane de suflete nevinovate! Nu, Mihai Eminescu n-a scris niciodată așa ceva despre noi, căci nicicând acest popor n-a fost astfel!

Dar VINA ta este alta, popor român! Și pentru ea nu vei fi iertat niciodată de noile instanțe ridicate în grabă și spasmodic, din ceața unei lumi rătăcite și fără de Dumnezeu. Ești VINOVAT, popor român! Ești profund vinovat că ai umplut pușcăriile comuniste cu toți fiii tăi cei mai buni! Ești vinovat, popor român, că nu i-ai uitat, că-i porți în rugăciune și că ai făcut din ei ICOANE de credință și sfinte trepte către Dumnezeu! Nu comunismul a fost o CRIMĂ! Ci tu ești de neiertat că ai luptat cu toată ființa împotriva lui. Că ți-ai frânt încă o dată destinul în milioane de cătușe și viața spulberată printre gratii! Ești vinovat, popor român, că n-ai vrut să-ți smulgi din inimă Chipul lui Hristos, că nu ți-ai călcat Sfânta Biserică în picioare, ci ai purtat-o cu tine, tăcut, sub teroarea vremurilor. Că ai strigat în fața temnițelor comuniste și a tuturor torționarilor prin glasul sfântului martir Eminescu: „a deveni ROMÂN, aceasta este opera secolelor"! Și nu ființa schilodită a unor ideologii criminale! Ești vinovat, popor român, căci ai avut mereu milă în istorie, cu suferințele altora, punându-le mereu înainte SUFERINȚEI tale! Ești vinovat, popor român, că n-ai putut face nicicând istorie, i-ai lăsat pe alții s-o facă, tu rezervându-ți sfântul „privilegiu" s-o înduri mereu! Și mai ales popor român, ești profund vinovat și de neiertat că-l iubești ABSOLUT pe Eminescu, știind că el, la rândul lui, te-a iubit cu toată ființa sa, crucificându-se pentru tine! Și ar trebui să știi că o astfel de DRAGOSTE nu se iartă, precum nicicând n-a fost iertată sublima și cutremurătoare dragoste a Lui Hristos pentru noi!

„Este așa greu să fii OM, că și Iisus S-a făcut o singură dată!", ne strigă din eternitatea sufletului românesc glasul unui alt sfânt martir al închisorilor românești, Alexandru Codin Mironescu. Și atunci, noi cei de astăzi, parafrazându-l, am putea spune: „este așa de greu să fii ROMÂN, că și Eminescu s-a făcut o singură dată!" Și să nu se teamă cei ce din umbră care ne urmăresc să nu mai creștem ca neam. Eminescu nu va putea fi nicicând canonizat, căci el n-a făcut nicio minune!... MINUNEA a fost chiar EL! Căci precum Iisus S-a crucificat pentru a ne înălța și a ne îndumnezeii în condiția noastră de oameni în lume și în fața veșniciei, tot așa, Mihai Eminescu s-a crucificat pentru înălțarea și înnobilarea condiției noastre de a fi ROMÂN în lume și în fața lui Dumnezeu!

​​​​​​​Dan Puric