• Tweet

Moartea Ayatollahului Ali Khamenei a aruncat Republica Islamică Iran într-una dintre cele mai incerte perioade din istoria sa modernă, propulsându-l în centrul scenei politice pe Ali Larijani. Deși acesta din urmă ocupă în prezent funcția critică de secretar al Consiliului Suprem de Securitate Națională, ascensiunea sa către titlul de Lider Suprem este marcată de un paradox constituțional și de o istorie sângeroasă a eliminării rivalilor săi direcți.

Născut în 1958 în orașul sfânt Najaf din Irak, într-o familie de o influență clericală imensă, Ali Larijani reprezintă simbioza perfectă între teocrație și pragmatism tehnic. Educația sa este una duală și rară chiar și pentru elitele de la Teheran. Pe de o parte, a fost școlit în seminarele teologice din Qom sub îndrumarea unor mari învățați, iar pe de altă parte a urmat o carieră academică laică de prestigiu. Larijani deține o licență în informatică și matematică de la Universitatea de Tehnologie Sharif, dar și un doctorat în filozofie occidentală de la Universitatea din Teheran, fiind un fin cunoscător al operelor lui Immanuel Kant. Această pregătire i-a permis să navigheze decenii la rând prin labirintul puterii, ocupând funcții de la comandant în Corpul Gărzilor Revoluționare până la președinte al Parlamentului și negociator șef în dosarul nuclear.

Totuși, drumul lui Larijani către vârful ierarhiei nu a fost doar o chestiune de meritocrație, ci și rezultatul unui proces sistematic de eliminare a celorlalți pretendenți care ar fi putut reclama succesiunea. Cel mai răsunător nume eliminat din această ecuație a fost Ebrahim Raisi, fostul președinte al Iranului, care a murit într-un accident de elicopter în mai 2024. Raisi era considerat „alesul” sistemului și al lui Khamenei, fiind un ultra-conservator cu pedigree clerical complet, a cărui dispariție prematură a lăsat un vid imens și a eliminat cel mai redutabil obstacol din calea facțiunii moderate-pragmatice reprezentate de Larijani.

Un alt potențial succesor, Mojtaba Khamenei, fiul fostului Lider Suprem, a fost marginalizat printr-o strategie de erodare a legitimității dinastice. Deși Mojtaba controla resurse financiare și de securitate enorme, ideea unei succesiuni ereditare a fost puternic contestată în interiorul clerului de la Qom, care vede în acest model o trădare a principiilor republicane ale revoluției din 1979. Larijani a știut să folosească aceste nemulțumiri pentru a se poziționa ca un garant al stabilității instituționale, în detrimentul unei „monarhii religioase”. Până la final, Mojtaba a fost ucis in a doua zi a atacului isralo-american asupra Iranului.

În plus, alți candidați de linie dură din cadrul Consiliului Gardienilor au fost treptat îndepărtați prin manevre politice interne sau prin eșecuri administrative în perioade de criză socială. Această „curățenie” politică l-a lăsat pe Larijani în postura de singurul supraviețuitor capabil să gestioneze relația complexă dintre armată, serviciile de informații și clasa clericală.

Cu toate acestea, obstacolul major pentru Larijani rămâne rangul său religios. Deși este un „fiu al sistemului” cu o educație teologică solidă, el nu deține titlul de Mare Ayatollah, o condiție simbolică și constituțională esențială pentru a fi recunoscut ca autoritate supremă. Din acest motiv, analiza actuală sugerează că Larijani nu va deveni neapărat următorul Ayatollah în sensul religios strict, ci mai degrabă un „supraveghetor” al puterii. Este foarte probabil ca el să orchestreze numirea unui cleric mai slab și mai maleabil în funcția de Lider Suprem, în timp ce el, din postura de secretar al Consiliului de Securitate, va deține frâiele reale ale politicii externe și ale aparatului represiv.

Astfel, viitorul Iranului sub influența lui Ali Larijani pare să se îndrepte către un model mai pragmatic și mai puțin ideologic, dar nu neapărat mai democratic. Formarea sa în filozofia occidentală și în științele exacte îi conferă o viziune rece asupra supraviețuirii statului, transformându-l dintr-un teoretician al teocrației într-un arhitect al unei puteri militar-administrative care încearcă să salveze sistemul islamic prin adaptare, nu prin izolare totală.

Această reașezare a puterii la Teheran sub bagheta lui Ali Larijani nu are doar implicații interne, ci prefigurează o schimbare de paradigmă în politica externă a Iranului. Dacă Ayatollahul Khamenei era ghidat de o neîncredere viscerală față de Occident, Larijani, cu doctoratul său în filozofie occidentală și pragmatismul unui matematician, privește relațiile internaționale ca pe un joc de șah în care supraviețuirea regimului este miza supremă. Articolul de față analizează cum acest nou „arhitect” al puterii plănuiește să poziționeze Iranul între marile axe de influență globală.

În centrul viziunii lui Larijani se află „Pivotul către Est”, însă într-o formă mult mai sofisticată decât cea de până acum. El este considerat principalul promotor al Acordului Strategic de 25 de ani cu China, un document care oferă Beijingului acces privilegiat la resursele energetice iraniene în schimbul unor investiții masive în infrastructură și tehnologie. Sub influența sa, Iranul nu mai vede China doar ca pe un client pentru petrolul său, ci ca pe un garant al stabilității economice care poate neutraliza efectul sancțiunilor americane. Larijani înțelege că, pentru a păstra controlul intern, are nevoie de o economie funcțională, iar Beijingul este singurul partener capabil să ofere oxigenul financiar necesar fără a cere în schimb reforme democratice.

Relația cu Moscova capătă, de asemenea, o dimensiune nouă, mai puțin ideologică și mult mai militaristă. Larijani a cultivat legături strânse cu cercurile de securitate de la Kremlin, coordonând intervențiile comune în Siria și, mai recent, cooperarea tehnico-militară care a inclus furnizarea de drone și expertiză. Pentru Larijani, Rusia nu este un aliat de încredere deplină — istoria relațiilor ruso-iraniene fiind plină de trădări — ci un partener tactic esențial în contracararea influenței NATO și a prezenței americane în Orientul Mijlociu. Sub conducerea sa umbrită, este de așteptat ca Iranul să devină un pilon și mai activ în axa eurasiatică, oferind Rusiei o rută comercială strategică prin Coridorul de Transport Nord-Sud.

Totuși, ceea ce îl distinge pe Larijani de predecesorii săi este capacitatea sa de a menține o ușă întredeschisă către Occident, sau cel puțin către Europa. Spre deosebire de radicalii care au fost eliminați din cursa pentru putere, Larijani posedă limbajul diplomatic necesar pentru a relua, în condiții de criză, negocieri tactice. El nu caută o „occidentalizare” a Iranului, ci o „neutralizare” a amenințărilor venite dinspre Washington. Strategia sa pare a fi una de descurajare activă: folosirea influenței asupra grupărilor proxy din regiune ca monedă de schimb pentru a obține o relaxare a presiunii economice, fără a ceda însă pe dosarul nuclear, pe care îl consideră asigurarea de viață a regimului.

În relația cu lumea arabă, Larijani este arhitectul unei detensionări prudente. El înțelege că un conflict direct cu Arabia Saudită sau cu Emiratele Arabe Unite ar epuiza resursele Iranului într-un moment de vulnerabilitate internă. Astfel, el favorizează o diplomație a „vecinătății”, încercând să prezinte Iranul ca pe o putere regională matură, capabilă de dialog, izolând astfel Israelul și reducând motivația statelor arabe de a forma o alianță militară pro-occidentală în regiune.

În final, politica externă a „erei Larijani” se anunță a fi una a realismului cinic. Iranul va încerca să iasă din izolarea internațională nu prin schimbarea naturii sale autoritare, ci prin transformarea sa într-un nod indispensabil pe harta intereselor Chinei și Rusiei, menținând în același timp un echilibru fragil cu Occidentul prin diplomație de culise. Pentru Ali Larijani, lumea nu este un câmp de luptă între bine și rău, așa cum era pentru vechii ayatollahi, ci o piață globală complexă unde Iranul trebuie să-și vândă scump relevanța pentru a asigura longevitatea sistemului islamic.

Această repoziționare strategică a Teheranului nu a trecut neobservată la Tel Aviv și Washington, unde profilul lui Ali Larijani generează o combinație de respect temător și alertă maximă. Dacă liderii precedenți erau predictibili în dogmatismul lor, Larijani este considerat un „adversar cerebral”, ceea ce face ca răspunsul Israelului și al Statelor Unite să intre într-o nouă fază, mult mai sofisticată și mai riscantă.

Pentru Israel, ascensiunea de facto a lui Larijani reprezintă o provocare strategică majoră. Serviciile de informații israeliene, în special Mossad, îl monitorizează pe Larijani nu ca pe un fanatic, ci ca pe un tehnocrat al terorii de stat. Israelul se teme că pragmatismul acestuia va reuși să stabilizeze economia Iranului suficient cât să accelereze programul nuclear sub radarul diplomației. Premierul israelian și cabinetul de securitate au semnalat deja că o „față umană” sau „filozofică” la Teheran nu va schimba linia roșie a Israelului: prevenirea cu orice preț a bombei atomice. Este de așteptat ca Israelul să intensifice operațiunile de sabotaj și atacurile cibernetice, încercând să demonstreze că, în ciuda inteligenței lui Larijani, aparatul de securitate iranian rămâne vulnerabil.

La Washington, Administrația americană privește situația prin prisma „competiției între marile puteri”. Departamentul de Stat analizează dacă Larijani este un partener cu care se poate negocia un nou acord JCPOA (sau o variantă a acestuia) sau dacă este doar un paravan pentru consolidarea axei Iran-Rusia-China. Washingtonul se teme că Larijani va folosi abilitățile sale diplomatice pentru a diviza unitatea transatlantică, oferind concesii economice Europei pentru a izola poziția mai dură a Statelor Unite. În acest context, SUA își consolidează prezența militară în Golf prin USCENTCOM, transmițând un mesaj clar: nicio deschidere diplomatică nu va fi acceptată fără o reducere reală a influenței grupurilor proxy (Hezbollah, Houthis) pe care Larijani le gestionează cu mână de fier din umbră.

În esență, reacția axei americano-israeliene se transformă dintr-o strategie de „presiune maximă” într-una de „vigilență adaptivă”. Occidentul și aliații săi regionali sunt conștienți că Larijani încearcă să cumpere timp. El vrea să transforme Iranul dintr-un „stat paria” într-o „putere necesară”. Marea dilemă pentru Israel și SUA este dacă să intre în jocul diplomatic propus de acest filozof-politician sau să accelereze măsurile de izolare înainte ca Larijani să finalizeze integrarea Iranului în structurile de securitate ale Estului.

Ceea ce urmează este un „război al nervilor” la cel mai înalt nivel, unde fiecare mișcare a lui Larijani pe tabla de șah a Orientului Mijlociu va fi întâmpinată cu o contra-mutare rapidă, menită să testeze dacă noul regim de la Teheran este într-adevăr mai flexibil sau doar mai abil în a-și ascunde vechile ambiții.