• Tweet

De regula, in istorie vorbesc strigatele de izbinda, marile reusite, ecourile marilor impliniri. Cu o ironie amara, Octavian Paler amintea canonul retrospectiv conform caruia istoria poporului roman pare a fi o succesiune neintrerupta de victorii. Chiar si atunci cind, timorate, cartile de istorie mai pomeneau o infringere, si aceea urma sa pregateasca, de fapt, "marea izbinda viitoare".

In fond, toate popoarele sunt selective in memoria lor istorica, nu numai romanii isi citesc trecutul printr-o grila apreciativa, cel putin la nivelul discursului comun despre "ceea ce am fost". Dar ponderea spiritului necritic e uneori descurajanta la noi, spre deosebire de altii, care au reusit in mai mare masura sa isi asume compromisurile, cedarile si esecurile. Autisti, mai mereu "victime", prea adesea refuzam sa intelegem ca marasmul prezent se datoreaza si acestei raportari necritice la trecutul mai mult sau mai putin recent, in care "celalalt" e de vina pentru ratacirea noastra. Dincolo de retorica goala, domneste o tacere adinca. Asurzitoare. A unei suferinte mocnite, niciodata asumata deplin, care creste asemenea unei metastaze.

Privind in urma, durerea, nedreptatea si deznadejdea pe care au trait-o semenii nostri, pentru ca nu "incape" in vulgata istoriografica, e acoperita ca un fapt divers oarecare, ca o ilustrare exotica e unei "devieri" neinsemnate de la calea "marii impliniri nationale". Intregi episoade tragice sunt ascunse, cu consimtamintul nostru tacit, ca si cum nu ar fi existat. Iar dintre ele, unul dintre cele mai apasatoare e si foarte rar invocat. Scurs si acum intr-o tacere foarte graitoare, anunta in momentul producerii sale intreaga deriva care avea sa vina. Pornit cu ultimatumul sovietic din 26-28 iunie 1940, prin delirul incontinent care a urmat, am abandonat, intr-o singura vara, aproape o jumatate de tara.

Fara sa tragem un foc de arma, gasind cele mai "onorabile" justificari pentru acest gest rusinos. Doar asa se putea "salva fiinta nationala!", exclamau patrihotii nostri, cedind fara lupta Basarabia si Nordul Bucovinei, si curind mai apoi, o buna parte din Transilvania si Dobrogea. Daca ati alatura asigurarile conducatorului tarii date la Chisinau si Cernauti cu putin timp inainte, cu bilbiiala incoerenta si cinica din Consiliul de coroana si din parlament, imediat dupa primirea ultimatumului sovietic, veti (re) descoperi, cu putine exceptii, ipocrizia, iresponsabilitatea si prostia care a caracterizat prea adesea in momentele limita clasa noastra politica.

Desi in conditii si mai grele, polonezii sau finlandezii, de exemplu, nu au cedat. Chiar daca vremelnic au fost in cele din urma infrinti, nu au pierdut "teritorial" mai mult decit noi, dar au cistigat, pentru totdeauna, un sens al solidaritatii comunitare, un rost al lui "merita sa fim impreuna".

Asadar astazi, intr-o tacere aproape deplina, se implinesc 80 de ani de la acest inceput al sfirsitului Romaniei Mari. Mare nu doar teritorial, ci si ca proiect al amenajarii celei mai frumoase sperante pe care am reusit vreodata sa o ingemanam. Va invit sa exersam impreuna un exercitiu de empatie. Ceea ce urmeaza nu e o povestire literara. Si nici o frintura de text "emotional". Ci o invitatie la o (re) gasire de sine, pornind de la povestea unei familii oarecare de romani.

Asadar, in dimineata zilei de 28 iunie 1940, neanuntati de nimic, taranii dintr-un sat bucovinean de pe malul Ceremusului, satul tatalui meu, aflat la granita cu Polonia (alta tara disparuta atunci de pe harta, ca urmare a intelegerii dintre Hitler si Stalin), primeau vestea soc: rusii vin peste noi! Puneti-va in locul lor. Totul e asezat asa cum se cuvine, viata se scurgea pe albia unei normalizari care produsese multe schimbari fericite in favoarea romanilor de acolo, care desi nu mai reprezentau majoritatea in localitatea respectiva, erau o prezenta importanta si, in sfirsit, respectata. Nici cea mai mica aluzie nu putea sugera o asemenea desfasurare.

Mai mult, "regele nostru" declarase asigurator, in fata unei multimi infrigurate de emotie, cu citeva saptamini inainte, in plin centrul Cernautiului, ca "nu va vom abandona niciodata", chiar daca "ar fi sa murim pina la unul". Si dintr-o data, totul se pravaleste. Ce ai adunat o viata, tu si familia ta, e pulverizat in citeva clipe. O valiza. Asta e tot, in cazul in care, daca te grabesti, dupa ce ti-ai dezmeticit familia, poti lua cu tine in refugiu, catre Tara. Multi insa ramin, neizbutind sa se rupa de singurul "acasa" in care viata lor isi afla un rost. Aveau sa plateasca cumplit.

Peste numai un an, cind Bucovina a fost redobindita, refugiatii care si-au cautat gospodariile, le-au descoperit fie pustiite, fie instrainate. Toti, dar absolut toti cei ramasi, care erau dupa acte etnici romani, fusesera deportati. Trimisi dupa Cercul polar, cei mai multi aveau sa se piarda. Mai apoi, in vara lui 1944, la al doilea refugiu, sperantele erau deja alungate. Din nou, toata viata iti intra intr-o valiza, pe care o iei cu tine inspre o Romanie agonizanta. Peste ani descoperi, cautindu-ti rudele si pe cei apropiati, ca cei mai "norocosi" s-au reintors in satul lor natal dupa mai bine de 40 de ani, o data cu relativa deschidere gorbaciovista. In locul lor s-a instapinit o lume "noua", stranie si straina, in care nu se mai vorbeste, deloc, romaneste. Iar pentru cei ce s-au intors, in sfirsit, "acasa", nu mai este loc.

Scenariul a curs la fel si in localitatea din sudul Basarabiei, din preajma Dunarii, in care s-a nascut mama mea, si in care bunicul meu, ctitor si director de scoala pentru doua decenii, se refugiaza din calea "eliberatorilor" in 1940. Reintors in 1941, dupa redobindirea provinciei de catre armata romana, isi cauta casa, prietenii. Totul este devastat, oamenii infricosati, parintele paroh deportat, bunurile rechizitionate. Iar vecinul ii dezvaluie cum avea "pregatit", la intrarea in magazia din curte, un... streang, ca forma suprema de a infrunta o noua "eliberare ruseasca", daca ar fi sa se mai petreaca vreodata. Era si "forma de invatare" pe care o achizitionase din experienta ultimului an (vara 1940-vara 1941).

Ceea ce a urmat dupa noua ocupatie (vara lui 1944) a fost crincen. Cazul dramei Basarabiei si Bucovinei de Nord aduna, in cele trei valuri majore de deportare (iunie 1941, iulie 1949, aprilie 1951) mai bine de 70000 romani stramutati, daca urmam cifrele oficiale, din care foarte putini s-au mai intors. Doar in ziua tragica de 1 aprilie 1941 au fost torturati, executati sau ingropati de vii la Fintina Alba, in nordul Bucovinei, peste 4000 de romani, care incercau sa treaca granita si sa se refugieze in tara. In actuala regiune Cernauti, numai in anii postbelici populatia romaneasca pierde, pina la primul recensamint sovietic (1959), prin crime si deportare, 75000 de locuitori.

Marea foamete (1946-1947) a produs o ucidere programatica a 300000 de romani din teritoriile ocupate de URSS (ceea ce reprezinta 10% din populatie), ororile gestionate de sovietici intrecind orice limite umane imaginabile, ajungindu-se la cazuri de canibalism sau necrofagie, si asta intr-una din regiunile cele mai bogate din punct de vedere agricol a Uniunii Sovietice.

Felul in care puterea sovietica a inteles sa administreze noile teritorii, combinand schimbarea compozitiei etnice, dezradacinarea, deznationalizarea si mancurtizarea isi arata si astazi eficacitatea, la aproape trei decenii de la prabusirea oficiala a comunismului. Daca in Republica Moldova (care reuneste doar aproximativ doua treimi din teritoriul Basarabiei si Bucovinei de Nord), cauza romaneasca redevine, cu toate ingerintele rusesti, puternica si asumata tot mai energic, in celelalte teritorii aflate sub administrare ucraineana, procesul de deznationalizare continua mai brutal chiar decit in perioada stalinista (de exemplu, nici in anii 50 invatamintul in limba materna nu era atit de drastic limitat). Iar Romania... tace.

Si totusi, viata se strecoara prin toate ungherele istoriei in care se poate respira. Singuri, dar fara sa abdice de la crezul sperantei, romanii din satul basarabean al mamei au recladit acum, cu puterile lor si impotriva tuturor urgiilor ocupatiei, biserica demolata din sat si astazi se pregatesc, curati, pentru hramul de Sf. Petru si Pavel. Ii puteti privi in ochi? Ati facut ceva pentru ei? Si pentru cei ca ei? Fiti linistiti. Nu sunteti vinovati. Caci, nu-i asa, "nu ati stiut nimic". Nu ati stiut ca in vara lui 1940, cu o lasitate vecina cu netrebnicia, am abandonat fara sa tragem un foc de arma aproape o jumatate de tara. Nu ati stiut nimic despre acest marunt tablou in miscare, care aduna destinul chircit al unui sat oarecare din Bucovina de Nord a tatalui sau din Basarabia mamei, care poate fi multiplicat, la scara intregii tari parasite, de mii si mii de ori. Am astupat mai mereu cu cuvinte pompoase (asa cum nu s-a sfiit in epoca sa faca si Carol al II-lea) o realitate care se vestea tragica.

Iar atunci cind tragicul s-a petrecut, am fost indemnati la uitare si rescrierea realitatii. Pe tiparul ideologic la moda, fie el legionar, "nationalist", comunist sau al "democratiei originale". Dar ce ne facem cu oamenii? Cu concentratul lor de suferinta si de nedreptate? Chiar daca ei nu intra in "povestea oficiala", a ceea ce avem voie sa ne reamintim? Ca niste relicve vii, ei ne cauta privirea si ne asteapta sa ii regasim. Vom pasi catre miine, ignorindu-i mai departe? Daca "noi" am fi fost "ei"? Daca vom persevera in uitarea teleghidata, din care se imbuiba toate lipitorile politice, negresit, totul e pierdut. Dar poate, in ceasul din urma, punindu-ne oglinda in fata, vom intelege ca trebuie sa incepem sa traim "altfel".

Asumindu-ne trecutul, gasind cai de a fi impreuna. Caci la fel ca basarabenii care au reconstruit o biserica dupa o imagine mostenita, pe care o aveau numai in sufletul lor, si noi avem de reconstruit o Tara. Care, cindva, odata cu zorii secolului 20, incepea sa se arate ca o mare promisiune. Si cred cu putere ca dupa 80 de ani de tacere, merita sa mai incercam o data!

Alin Gavreliuc este profesor universitar la Universitatea de Vest din Timisoara, Facultatea de Psihologie si Sociologie, doctor in Psihologie sociala al Universitatii din Bucuresti (2003), cu abilitarea obtinuta in Psihologie la Universitatea "Babes-Bolyai" din Cluj-Napoca (2013). Este membru al Asociatiei Internationale de Psihologie Interculturala - IACCP (International Association for Cross-Cultural Psychology).

Alin Gavreliuc pentru Ziare.com