• Tweet

Autor: Dr. Heather Lynn

Poarta este un arhetip puternic. Este locul în care energia vie trece din mâini în mâini și devine ceva ce poate fi numărat, stocat și controlat.

Fiecare civilizație își construiește propriile porți, iar fiecare poartă are un paznic. În lumea antică, cerealele intrau în templu și deveneau tribut, așa cum am detaliat într-un articol anterior. Argintul intră în registru și devine credit. Rugăciunea trece prin preot și devine binecuvântare. Munca trece prin piață și devine salariu. Lumea noastră este mai puternic îngrădită decât oricare alta dinaintea ei. Viața biologică trece prin laborator și devine date. Cuvântul trece prin platformă și devine influență. Memoria trece prin arhivă și devine înregistrare. Poarta se află pretutindeni, în fiecare epocă, oriunde fluxul brut al vieții este transformat în ceva gestionabil, adică controlabil.

La fiecare poartă, se află o figură care stă în fața ei.

Am numit acea figură „clasa brokerilor" și, de-a lungul acestor articole, am încercat să vă arăt că nu este o metaforă și nici o singură conspirație, ci o poziție structurală pe care civilizația o regenerează în mod continuu. Preotul, bancherul, platforma, cel care gestionează informațiile, managerul algoritmic, inginerul financiar.

Au un lucru în comun: nu ei au creat energia care trece prin poartă. Ei controlează trecerea și percep o taxă pentru aceasta.

Multă vreme, acest sistem a părut să funcționeze, tocmai de aceea este atât de periculos. Păzitorul își ia partea, iar sistemul continuă să funcționeze, și aproape nimeni nu observă schimbarea lentă a direcției fluxului. Așadar, permiteți-mi să încep de la ceea ce contează cu adevărat. Ce se întâmplă când paznicul începe să ia mai mult decât își poate permite sistemul să piardă? Răspunsul scurt este cel pentru care a fost conceput întregul eseu: mai devreme sau mai târziu, civilizația trebuie să aleagă între iertarea datoriei și găsirea unui vinovat pentru aceasta, între un nou început și sacrificiu.

Clasa de mijloc capturată

Pentru a răspunde pe deplin, trebuie să înțelegi de ce poziția de la poartă este atât de puternică în primul rând, iar răspunsul este mai vechi decât economia. Se întoarce la cel mai simplu fapt filosofic despre relații.

Numărul 1, Monada, este unitatea înainte ca orice să se fi divizat. Doi, Diada, este apariția alterității, perechea instabilă. Trei, Triada, este prima rezoluție, forma care poate susține diviziunea fără a fi distrusă de ea.

Aceasta este una dintre cele mai persistente structuri din gândirea umană și apare oriunde s-a încercat explicarea modului în care multiplul provine din unul fără a se destrăma pur și simplu. Neoplatonicii au construit realitatea pornind de la aceasta: Unul, intelectul care izvorăște din el și sufletul care se întoarce spre sursă. Tradițiile apelează la triadă iar și iar pentru a reflecta asupra relației, generației și restaurării, de la Osiris, Isis și Horus din mitologia egipteană până la Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt din creștinism, unde cel de-al treilea este cel care le leagă pe celelalte două într-un tot unitar. (Hegel avea să transforme mai târziu aceeași mișcare în motorul istoriei: două forțe opuse ridicate la o unitate superioară care le păstrează pe amândouă, ceea ce el numea „sublare".) Din punct de vedere conceptual, al treilea este locul unde se află puterea, deoarece al treilea este cel care le transformă pe celelalte două într-un întreg.

Acum, cineva va obiecta, pe bună dreptate, că două părți nu au nevoie de un intermediar. Un cumpărător și un vânzător se pot întâlni față în față. Un credincios se poate ruga direct lui Dumnezeu fără preot. Un orator se poate adresa unei mulțimi fără ca aparent nimic să stea între ei.

Este adevărat, dar iată ce mai este adevărat. Orice relație necesită un mediu. Nu un intermediar, ci un mediu: ceva care transportă o parte către cealaltă, astfel încât relația să poată avea loc. Vorbirea este un mediu. La fel și banii. La fel și încrederea, și legea, și o unitate de măsură comună, și ritualul care permite celor doi străini să interacționeze fără a apela la o armă. Mediul este aerul pe care îl respiră relația. Îndepărtați-l și cele două poli nu se pot atinge; ele se prăbușesc în confuzie, sau forță, sau poftă brută.

De aceea cuvântul în sine contează. Un mediu este lucrul din mijloc, lucrul care transportă o parte către cealaltă. Vorbirea este un mediu, la fel ca și scrisul, ritualul, banii și serverul care zumzăie într-un centru de date. Un corp poate fi un mediu; la fel și un preot, o bancă, o platformă, o cameră de filmat. Întreaga familie a cuvântului indică aceeași direcție: a media înseamnă a sta la mijloc, un mediator este cel care se interpune între două părți, un intermediar este acel mijloc transformat într-o instituție. Chiar și cuvintele „median" și „Mesopotamia" poartă ecoul acelei linii din mijloc, al pământului dintre râuri.1 Undeva pe parcurs, „mass-media" a încetat să mai însemne doar ziare și televiziune. Această veche categorie este prea îngustă pentru ceea ce se află acum între noi și lume.

Încă nu știm cum să numim aceste platforme, deoarece își schimbă mereu „costumele" în funcție de întrebarea care li se pune. Sunt ele edituri? Sunt purtători neutri? Sunt companii private care exercită o judecată editorială? Sunt spații publice? Sunt oare responsabile măcar pentru ceea ce trece prin ele?

Faptul că nu putem răspunde clar ar trebui să ne spună ceva.

Platforma nu se limitează doar la a transmite mesajul. Ea sortează mesajul, îl ierarhizează, îl ascunde, îl amplifică, îl monetizează, îl leagă de identitate și decide dacă va rămâne sau nu în arhivă. Vorbitorul ajunge la public prin intermediul ei. Martorul ajunge la public prin intermediul ei. Chiar și prezentul ajunge la viitor prin intermediul ei, deoarece mediul este locul în care se stochează memoria. Pericolul începe atunci când mediul este capturat, când ceea ce trebuia să transmită relația începe să dețină relația. În acel moment, puntea devine un punct de control. Acolo își face apariția puterea, iar odată cu ea, corupția.

Demonul de la Poartă

În 1867, fizicianul James Clerk Maxwell și-a imaginat o ființă mică și, cu ajutorul ei, a fost la un pas de a încălca una dintre cele mai profunde legi ale fizicii. Lord Kelvin a numit ulterior creatura „demon", iar numele a rămas: Demonul lui Maxwell.

Imaginați-vă o cutie plină cu gaz, împărțită în două camere de un perete în care se află o ușă minusculă. Gazul se află inițial în echilibru, având aceeași temperatură peste tot, ceea ce înseamnă doar că moleculele se mișcă cu viteze diferite, unele repede, altele încet, amestecate uniform. Acum, așezați la ușă o ființă suficient de rapidă încât să poată observa moleculele individuale. Când una rapidă se apropie din dreapta, el deschide ușa și o lasă să treacă spre stânga. Când o moleculă lentă se apropie din stânga, o lasă să treacă spre dreapta. Nu consumă nicio energie făcând acest lucru; ușa nu prezintă frecare. El doar observă și sortează.

Încet, partea stângă se umple cu molecule rapide și se încălzește, iar partea dreaptă se umple cu molecule lente și se răcește, iar o diferență de temperatură apare din senin. O diferență este utilă. Poți alimenta un motor cu ea. Demonul a creat muncă recuperabilă din starea de echilibru, gratuit, fără a face altceva decât să stea la o poartă și să decidă ce trece prin ea.