• Tweet

Marieke Vervoort a murit la vârsta de 40 de ani, marţi, 22 octombrie 2019, în jurul orei 20.15. Era la casa ei din Diest, în nord-estul Belgiei, cu părinţii şi cei dragi lângă patul ei, după o mică petrecere. Totul a decurs exact aşa cum plănuise ea.

Vervoort era sportivă paralimpică, dar suferea de o afecţiune incurabilă, degenerativă, care îi provoca dureri agonizante. Ea a ales să moară profitând de legea eutanasiei din Belgia. Acum, un film documentar lansat în Flandra ei natală spune povestea ultimilor ei ani şi cum şi-a ales momentul morţii, scrie The Guardian.

Pola Rapaport, o realizatoare de documentare franco-americană, a aflat de povestea lui Marieke Vervoort când a citit un articol de ziar despre sportiva belgiană în timpul Jocurilor Paralimpice de la Rio din 2016.

Vervoort a câştigat argint şi bronz la Rio în cursele T52 de 400 m şi 100 m în scaun cu rotile, adăugându-se la aurul şi argintul pe care le-a câştigat la Jocurile Olimpice de la Londra cu patru ani mai devreme. Însă mulţi jurnalişti au vrut să ştie doar când va muri sportiva, după ce presa internaţională a preluat ştirea din presa belgiană că ea şi-a depus actele pentru eutanasiere.

"Lupt pentru aur, apoi mă sinucid", era titlul unui tabloid britanic. Realitatea a fost oarecum diferită, a explicat Vervoort presei mondiale la Rio. Ea nu plănuia să moară imediat, dar a semnat actele pentru eutanasie în 2008, un act despre care spunea că a salvat-o de la sinucidere. „Cu eutanasia eşti sigură că vei avea o moarte blândă şi frumoasă Există un sentiment de pace, un sentiment de odihnă pe corpul meu pe care pot alege până unde voi merge", a spus ea reporterilor.

Rapaport a fost impresionată. „Am fost atât de mişcată şi atât de intrigată de cineva tânăr, frumos, o sportivă uimitoare, care a văzut că boala ei o va duce în cele din urmă într-un punct în care va muri mai tânără decât majoritatea oamenilor", a spus ea pentru The Guardian. „Şi a văzut că dreptul de a-şi alege destinul, oricare ar fi acesta, i-a oferit atât de multă eliberare emoţională, încât şi-a putut trăi viaţa pe deplin din acel punct."

Vervoort avea 14 ani când a început să experimenteze simptomele a ceea ce mai târziu va fi diagnosticat ca o afecţiune degenerativă incurabilă a coloanei vertebrale şi care a cauzat paraplegie.

În film, ea povesteşte cum şi-a gândit să se sinucidă în 2007, pe măsură ce starea ei s-a deteriorat, împiedicând-o să participe la concursurile ironman şi triatlon „care au fost viaţa mea". După ce a trecut printr-o procedură îndelungată, despre care a spus că a necesitat acordul a trei medici şi discuţii cu un psihiatru, şi-a luat actele de eutanasiere. „Parcă aş fi luat o greutate de pe umerii mei", povesteşte ea în film. „Ai propria ta viaţă în mâinile tale şi poţi spune când este suficient".

Belgia este una dintre puţinele ţări în care moartea asistată este legală. Condiţiile sunt stricte: persoana trebuie să fie „într-o situaţie medicală fără speranţă" şi o stare de suferinţă fizică sau psihică „constantă şi insuportabilă" care nu poate fi atenuată. De asemenea, trebuie dovedit că are capacitatea mentală de a lua o decizie şi nu este supusă presiunii externe. În 2021, 2.700 de oameni şi-au încheiat viaţa prin eutanasie, deşi, spre deosebire de Vervoort, marea majoritate avea peste 60 de ani. Doar 1,5% aveau sub 40 de ani.

Deşi este susţinută pe scară largă în Belgia, legea nu este lipsită de critici şi unii oameni au lansat provocări legale atunci când cred că rudele lor au fost ajutate în mod greşit să moară.

Rapaport, care locuieşte în New York, a mers cu soţul şi partenerul ei de filmare, Wolfgang Held, la casa lui Vervoort din Diest, estul Flandrei în decembrie 2016. Au vorbit ore întregi. „A fost un interviu foarte, foarte bun", şi-a amintit Rapaport. Provocările şi dilemele etice ale realizării documentarului au fost explicate la acea primă întâlnire când Vervoort a avut o criză şi a leşinat. „Avea probleme cu respiraţia şi nu eram sigură dacă nu va muri în faţa noastră. A fost destul de terifiant", a spus Rapaport. În cele din urmă, după ce a fost chemat ajutorul, Vervoort şi-a revenit şi a spus clar că doreşte să se realizeze un film care să includă momente atât de dureroase şi personale. „Ne va lăsa să facem un portret adevărat şi foarte profund al ei, nu o bucată pufoasă", şi-a amintit Rapaport. „Ea a spus da din prima zi."

Filmările au continuat timp de trei ani, în timp ce starea lui Vervoort se înrăutăţeşte. La un moment dat în film, ea notează: „Acum am 38 de ani, ar trebui să fiu în floarea vieţii mele, dar toate mişcările mele îmi provoacă durere". De asemenea, îşi pierdea vederea şi avea convulsii tot mai frecvente. În 2016, Vervoort spusese pentru BBC: „Se poate să mă simt foarte, foarte rău, să fac un atac de epilepsie, să plâng, să ţip din cauza durerii. Am nevoie de multe analgezice, valium, morfină."

Rezultatul este un portret intim de 90 de minute al lui Vervoort, în timp ce ea îşi trăieşte ultimii ani. Cu părul blond, Vervoort este aventuroasă, cu un simţ al umorului acerb. „Următoarea petrecere va fi înmormântarea mea", glumeşte ea cu câţiva dintre prietenii ei. Pe ecran sunt imagini cu ea: face bungee-jumping în scaunul ei cu rotile, paraşutism, curse cu Lamborghini cu şoferul belgian Niels Lagrange şi bea cava cu prietenii. Există momente care sunt greu de urmărit: Vervoort palidă şi inconştientă pe canapea, în timp ce părinţii ei îngrijoraţi încearcă să o ajute, sau în spital conectată la aparate în care se strâmbă de durere.

Filmul este, de asemenea, un portret al prietenilor şi familiei ei, care se luptă cu decizia ei. „Accept ceea ce vrea ea să facă, dar de fapt nu-mi place", povesteşte o prietenă aflată pe o stâncă pe coasta Lanzarote, unde Vervoort a decis să-i fie împrăştiată cenuşa. În alt moment, tatăl ei spune că nu mai doreşte să locuiască pe coasta belgiană „când eşti undeva împrăştiat în mare".

Şi apoi vin ultimele zile. De la început s-a convenit că moartea lui Marieke Vervoort nu va fi filmată. La petrecerea de rămas bun, Rapaport îşi plasează aparatul de filmat în spatele unei camere, surprinzând ultimele cuvinte de adio şi tăceri incomode, apoi sosirea doctorului pentru a îndeplini ultima dorinţă a lui Vervoort.

Pentru regizoare a fost un proiect unic. Moartea lui Vervoort a fost sfârşitul proiectului, dar şi pierderea cuiva pe care a ajuns să-l considere prieten. „Da, am cunoscut-o. Am iubit-o. Am petrecut momente grozave împreună", a spus Rapaport. Dar nu a fost o prietenie tipică. „Întreaga relaţie s-a bazat pe această decizie pe care a luat-o... A fost întotdeauna în fundalul discuţiilor noastre, al filmărilor noastre, al tuturor. Acolo se îndrepta ea."

Rapaport, deja susţinătoare pentru dreptului de a muri, speră să aducă povestea lui Vervoort în atenţia publicului internaţional. Realizatorul vede eutanasia ca pe un drept al omului.

„Absolut, oamenii ar trebui să aibă dreptul să spună dacă doresc ca un medic să-i ajute în ultimul moment. Dacă oricum vor muri, aceasta nu este sinucidere", a spus ea. Dreptul de a muri i-a salvat viaţa Mariekei Vervoort, a spus regizoarea: „La 29 de ani îşi strângea pastilele. A trăit încă 12 ani, cu mari bucurii şi a făcut lucruri minunate".