• Tweet

Ana-Maria Ciauşu, secretarul-general al PNL Olt, se află de nouă zile la spitalul din Slatina, deşi iniţial a vrut să se trateze acasă. Vorbeşte despre efectele devastatoare, în primul rând pentru psihic, ale COVID-19 şi despre nevoia ca pacienţii să fie ajutaţi să-şi înţeleagă experienţa.

A ajuns la spitalul din Slatina în noaptea de 14/15 iulie 2020, după ce iniţial a vrut să se trateze acasă. Nu avea simptome şi a hotărât că ar fi nedrept să ocupe, în spitalul şi aşa suprasolicitat (secţia este la capacitate maximă, se fac internări noi doar în măsura în care sunt externaţi alţi pacienţi), un pat care poate ajuta un alt pacient.

După 10 zile de tratament (a urmat tratament şi la domiciliu), Ana-Maria Ciauşu încă nu a scăpat de efectele COVID-19. A decis să vorbească despre întreaga experienţă, asumându-şi eventualul val de critici. La acest moment este încă în spital, cu tratament.

„Nu-mi pasă absolut deloc (n.r. - de critici). Sunt atât de asumată şi de împăcată şi de motivată să fac lucrul ăsta, fie şi pentru un singur om care ar crede treaba asta, încât niciun fel de comentariu nu mă va afecta", a declarat, pentru „Adevărul", Ana-Maria Ciauşu.

A primit vestea rezultatului pozitiv luni, 13 iulie 2020. S-a consultat şi cu medicul de familie, care a stabilit un plan de tratament: antibiotic, simptomatice, protecţie pentru stomac etc.. Lucrurile părea să decurgă normal, până când, în urma unei discuţii cu membrii familiei, ceva a declanşat un atac de panică. Până şi atacurile de panică erau ceva frecvent, momente gestionabile, a dezvăluit politicianul, însă la un moment dat a simţit că totul poate scăpa de sub control.

„În atacul de panică simţi că mori, dar nu mori, simţi că te sufoci, dar nu te sufoci, simţi că-ţi creşte tensiunea, dar creşte doar pentru că eşti cu capul... Sunt asumată! Respiri în pungă, trece ora şi la revedere. E, n-am mai putut! Am stat în criza asta vreo patru ore. Nu reuşeam să gestionez, pentru că plângeam încontinuu. (...) Am sunat salvarea pe la 20,00-21,00. Am simţit că mă prăbuşesc la propriu. Am deschis uşa în ideea că dacă leşin cumva, să poată să intre în casă. După care m-am calmat puţin. Pe reacţia asta l-am sunat pe medicul de familie. M-am decis totuşi să merg la spital. Parcă am simţit că ăsta va fi un factor declanşator pe care eu n-o să pot să-l gestionez singură, clar. Şi aşa am ajuns în criză la spital", a povestit Ana-Maria Ciauşu.
„Este inuman, este imposibil. Nu au cum să gestioneze"

Două zile, deşi medicul din spital a hotărât ca în schema de tratament să fie şi antibiotic, pacienta nu l-a primit. A sesizat în cele din urmă că ceva pare să nu meargă bine, aşa că a întrebat asistenta care îi administra medicaţia ce are în perfuzie. Aşa a descoperit că lipsea C-Fort-ul.

„N-au cum să fie de vină, n-au cum, la ce volum de muncă este. Două zile am rămas fără antibiotic. Nu înţelegem de ce cu parametri normali, cu ritmul cardiac OK, temperatura OK, analizele ok, glicemia puţin crescută, dar explicabil, saturaţia bună, nu mă simt bine", a explicat pacienta cum a descoperit că ceva lipseşte.

Pe toată perioada internării însă s-a consultat cu un prieten medic, Alen Stegaru, pe care l-a sâcâit, mărturiseşte, 24 de ore din 24, acesta explicându-i ce efecte vor avea medicamentele, de ce nu trebuie să se sperie, ce urmează etc. Sunt, însă, lucruri pe care pacienţii ar trebui să le afle de la medicul lor din spital. Medicii din secţia COVID sunt atât de asaltaţi de numărul mare de pacienţi pe care îi au în grijă încât nu au timpul fizic să se ocupe şi de starea psihică a pacienţilor, admite pacienta.

„Pentru mine, prietenul meu Alen Stegaru este cel care mă ajută să supravieţuiesc pe treaba asta. 24 din 24, nu cred că are cineva privilegiul ăsta, să se consulte cu un medic să-i spună toate mizeriile astea. Ai nevoie de suportul emoţional, psihologic, să-nţelegi ce mama naibii te ia!", a spus Ciauşu.

Urmele injecţiilor sunt cea mai mică problemă din perioada spitalizării FOTO: arhiva personala Ana Maria Ciauşu
„Dacă eu aş îndrăzni să mă plâng că spitalizarea mea este grea, aş minţi la modul cel mai ordinar posibil"

Politicianul spune că ultimul lucru de care s-ar plânge ar fi condiţiile de cazare din spital. Alte lucruri, însă, sunt cel mai greu de gestionat şi cele care te înnebunesc, începând de la sirenele ambulanţelor, pentru că stând în spital a învăţat şi „codul", cele care aduc „covizi" având un anume sunet, şi până la efectele îngrozitoare ale tratamentului.

„Dacă eu aş îndrăzni să mă plâng că spitalizarea mea este grea, aş minţi la modul cel mai ordinar posibil. Mulţumesc lui Dumnezeu, stau într-o rezervă, cu încă un om, nu stau într-un salon cu alţi 6 oameni. Şi nu pentru că nu vreau, aş sta şi cu altcineva în pat, dacă nu se poate altfel, problema este cu cele 'nşpe milioane de tulpini pe care le dăm de la unii la alţii. Le împrumuţi, te imunizezi, te vindeci. N-am cum să mă plâng. Poţi să te mişti, nu sufăr de trauma - domnule, sunt în spital -, dacă trebuie să mai stau o lună de zile, stau fără probleme. Nu spitalizarea mă disperă. Ceea ce mă disperă cel mai tare este că poţi să ajungi într-o secundă într-o stare atât de critică - pentru că evoluţia este absolut dementă, imprevizibilă, şocantă - şi să ai neşansa, din lipsă efectiv de timp fizic, ca un medic să nu poată să te ajute în acea secundă. Asta este trauma", a apreciat pacienta.
Medicamentele care „paralizează" fizic şi psihic

Ce iarăşi nu ştiu pacienţii, şi rar le spune cineva, este că medicamentele care le sunt prescrise, şi care fac parte dintr-un protocol naţional, pot să facă ravagii în organismul lor. Că „trebuie să-ţi fie rău ca să-ţi fie, după, bine".

„A doua chestiune greu de suportat- efectele medicamentelor, care sunt atât de puternice, sunt devastatoare fizic şi psihic. Trebuie ca cineva, cumva, să-ţi explice - domnule, calm, pentru că, da, fac acuma aşa, pentru că este o acţiune, organismul reacţionează agresiv, dar, calm, că va fi bine - Adică fac rău ca să facă bine, ceva la modul ăsta. Trebuie să-ţi explice cineva", a sesizat politicianul.
„Nasul, congestionat încât nu intră un fir de aer"

Deşi sunt pacienţi care se confruntă cu forme uşoare ale bolii, şi care descriu totul ca pe o viroză obişnuită, sau nici măcar atât, Ana-Maria Ciauşu s-a confruntat cu ceva mult mai complicat.

„Cefalee extrem de puternică. Şi sunt asociate simptomele de COVID cu cele care reprezintă efectele adverse ale medicamentelor. Nişte dureri de cap înfiorătoare. Până să scoată, acum 2 zile, Plaquenil-ul, după C-Fort şi Dexa, pe venă, nu văd la 1 m în faţa ochilor. Îţi ies ochii din orbită, îmi arde pielea, faţa. Iese foc din mine, şi-mi curg ochii, şi în secunda 2, palpitaţii. Dexa dă stare de sensibilitate excesivă, Kaletra şi Plaquenil m-au secerat din picioare. M-au secerat în pat, stând. Ameţeală completă, leşiuială completă, stomacul, ficatul, le simţi în dinţi, de durere, de umflătură, de contractare, de nervi. Nasul, congestionat de nu intră un fir de aer, de asta am pus şi Bixtonim. Asta te sufocă, asta e senzaţia. Dar nu te sufocă nimic. Presiunea foarte mare pe piept, foarte mare. Tuse, când expectorantă, când seacă... Acum nu le mai resimt la fel de rău, după ce am scos Plaquenil-ul. Dar în continuare durerea de cap, tusea, dar nu la fel de frecventă, presiunea pe piept, le mai simt", a descris pacienta tabloul bolii pe care încă o traversează.
„Noaptea, când e linişte pe hol, nu vrei să ştii ce auzi"

Când ai ajuns să-şi înţelegi boala, deja lucrurile devin mult mai simple, spune Ana-Maria, menţionând că nu este nici pe departe prima experienţă în spital. Din contră, a avut altele mult mai dureroase, mai solicitante fizic, intervenţii chirurgicale „pe viu", tratament cu morfină, alte experienţe de-a dreptul traumatizante, însă ce sperie, spune interlocutoarea, este că la COVID nimic nu este previzibil, nu există variante de scenariu care să-ţi fie expuse.

„Probabil că lumea o să spună că sunt nebună şi că exagerez. Că şi asta este o boală şi că sunt şi alte boli foarte grave. Şi cancer, şi..., că le taie la oameni mâinile şi picioarele... Da, de acord. Dar eu nu sunt pentru prima dată în spital. Eu m-am traumatizat 10 ani de zile, 10 ani. Ştiu exact ce înseamnă operaţie pe viu, ştiu exact (...), dar este cu totul şi cu totul altceva, pentru că este o chestiune pe care nu o cunoşti evolutiv. Eu ştiu cum e când mă duc la biopsia pe viu, o cunosc evolutiv. Mă doare de leşin o jumătate de oră, dar mi-a scos, mi-a trecut. Mă duc la operaţie. Mă duc la operaţie, mă adoarme, mă mai doare 2-3 zile, mi-a scos, mi-a trecut, la COVID nu e deloc aşa", descrie Ana-Maria experienţa.

La toate se adaugă spaimele pe care le trăieşti interpretând tot ce vezi în jur. Spune că nu a părăsit pentru intervale mai mari de 30 de secunde salonul, şi atunci doar pentru a lua de la lift pachetul pe care îl trimit cei de acasă. Mâncare, în general, pentru că mâncarea de spital este proastă şi în fiecare zi aceeaşi, iar hrana este o parte importantă a procesului de vindecare.

Ştie, în schimb, că lângă salon este Terapia Intensivă. Şi că aici sunt, uneori, oameni care-şi trăiesc, poate, ultima şansă la viaţă.

„Noaptea, când e linişte pe hol - lângă rezerva noastră este ATI-ul - nu vrei să ştii ce auzi. Dar dacă ai fi lângă un om din ăsta care, pe româneşte, trage să moară?! Cum e?!", spune pacienta, mişcată de situaţia prin care trece personalul secţiei.

„Nu au cum să facă faţă, omeneşte, fizic, nu e posibil. Dar au o disponibilitate spectaculoasă, până la lacrimi, ce să zic. Reacţii pur şi simplu... Un medic a izbucnit în plâns, involuntar. Nu se plâng. Dacă este ceva ce asistenţii spun, este faptul că ar avea nevoie de mai mult ajutor şi că nu înţeleg de ce cei care totuşi au ales să slujească calea asta, de asistent la capul bolnavului, nu vor foarte mulţi să lucreze pe Infecţioase. Nu se plâng, mai degrabă am mai întrebat noi. Unii au şi ochelarii lor de vedere, ochelari de protecţie, viziera, costumul... Curge sudoarea pe faţă, le intră în chi, şi nici măcar nu pot să se şteargă, aşa era asistenta care mi-a făcut mie perfuzia azi-noapte", a încheiat Ana-Maria Ciauşu relatarea despre experienţa pe care nu o doreşte nimănui.