2% - nici mai mult, nici mai puţin!

• Tweet

Perfidul fenomen, căruia în mod obişnuit îi spunem inflaţie, în statisticile Uniunii Europene se insinuează asemeni unei caracatiţe. Un talmeş-balmeş de cifre, împrăştiate în toate părţile, reflectă grupări ce n-au nicio legătură cu definiţia inflaţiei. Cel puţin în recentul tablou al Eurostat, publicat acum câteva zile cu datele din septembrie 2024.

Numai patru ţări din 27 formează o grupă care corespunde definiţiei inflaţiei, cu rate anualizate în urcare. Cehia şi Polonia sunt în această grupă. România face parte dintr-o altă grupă, de şase ţări în dezinflaţie, ale căror preţuri continuă să crească... dar tot mai încet. Olanda oscilează între inflaţie şi dezinflaţie iar Malta, cu poziţia cea mai sănătoasă din UE în momentul de faţă, este la un singur pas de rata optimă de 2,0 la sută. Alte

15 ţări sunt în anticamera deflaţiei - fenomen, cum se ştie, mai periculos decât inflaţia. În comentariul de săptămâna trecută, din ZF, am explicat pe larg în ce constă pericolul deflaţiei.

De reţinut că poziţiile celor 15 ţări în tabloul Eurostat sunt semnificativ diferite. Germania, bunăoară, este în faţa celui mai mic pericol. După un efort de câteva luni bune, în care s-a tot apropiat de ţintă, a încheiat luna august cu o rată anualizată de 2,0 la sută. Dar nu a putut s-o menţină. Avântul n-a fost tocmai bine măsurat şi în septembrie... a derapat către 1,8 la sută.

Franţa, care a fost aproape de ţintă în august, la 2,2 la sută, a avut elanul prea mare şi a coborât până la 1,4 la sută în septembrie. Alte ţări, între care Suedia, Danemarca, Finlanda, Italia, sunt de mai multe luni în coborâre sub ţinta de 2,0 şi se apropie de linia roşie de unde începe deflaţia. Au pierdut ţinta şi tot coboară. Poziţia cea mai dificilă este a Irlandei, care coborâse în septembrie 2023 la o rată anualizată de 5,0 la sută, dar... i s-a defectat frâna şi după ce în iulie ajunsese la 1,5 iar în august la 1,1 la sută, în septembrie a eşuat până la 0,0 la sută. Dacă nu se opreşte, dacă nu-şi reglează frâna, va fi prima ţară din UE care se va reîntâlni cu deflaţia.

Cum se vede în tabloul Eurostat, distanţele de ţinta optimă de 2,0 la sută sunt diferite de la ţară la ţară, unele se străduiesc să coboare către această rată iar altele, care au coborât prea mult, încearcă să urce. De ce depinde reuşita ori eşecul lor? De Banca Centrală Europeană pentru cele 20 de ţări din zona euro şi celelalte de băncile lor centrale. De calitatea strategiilor acestor bănci! Şi de eficienţa armei lor principale - dobânda de politică monetară.

De politicile băncilor centrale depind, în cele din urmă, nu doar stabilitatea preţurilor, ci şi salariile, veniturile în general, economisirile, costul creditului, puterea de cumpărare, creşterea economică.

Într-un cuvânt - prosperitatea! Iar dacă viaţa, munca şi câştigurile oamenilor din cele 27 de ţări ale UE sunt influenţate nu doar de politicile guvernamentale, de realităţile politice, economice si sociale din fiecare ţară, ci şi de politica monetară a băncilor centrale, înseamnă că aceste instituţii au o dublă responsabilitate. Colosală! Toate aceste instituţii, care operează zilnic cu cifre, cu modele macro, cu indicatori de precizie, au obligaţia ca toate operaţiunile lor, toate strategiile lor să conducă la stabilitatea preţurilor în linie cu ţintele stabilite pentru fiecare ţară sau pentru zona euro, nici mai sus dar nici mai jos. Şi, totodată, să-şi calculeze bine mutările, pentru că feedbackul nu poate fi altul decât valoarea adăugată prin contribuţia ce le revine la stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară, la îmbunătăţirea standardului de viaţă al oamenilor.

Criza resurselor, din 2020 încoace, a şubrezit sustenabilitatea creşterii economice în toată lumea. Consumul total înregistrează oscilaţii în susţinerea sustenabilităţii cresterii economice şi nu din motive raţionale, ci pentru că i-au slăbit motoarele. Iar rezolvarea nu va veni aruncând în bătălie mai mulţi bani, ci mai multă inteligenţă, mai multă educaţie, mai mult spirit creator.

O analiză „cu toate cărţile pe masă" arată că, la nivel global, tabloul riscurilor în creştere devine tot mai vizibil. Iar soluţia, în primul rând, nu poate fi decât sustenabilitatea la nivelul întregii lumi. Cum poate fi atins acest obiectiv? S-a sugerat că decuplarea creşterii economice de umflarea consumului de resurse energetice şi de materii prime şi materiale va conduce la o creştere „verde". O creştere ecologică. Dar acest demers înregistrează rezultate nesatisfăcătoare, întrucât câştigurile obţinute sunt în mod frecvent absorbite de creşterea economică nesustenabilă. Soluţia rămâne concentrarea pe eficacitate. Respectiv fiecare ţară să facă doar ce trebuie.

Adrian Vasilescu