• Tweet

Va fi lumea confruntată din nou cu creşteri ale dobânzilor băncilor centrale? Şi asta după ce, în ultimul deceniu, în Statele Unite, în zona euro, în Japonia, chiar şi în Cehia, Polonia, Ungaria, magia „dobânzilor zero" dăduse speranţe că politica monetară va sprijini semnificativ creşterea economică fără să trezească din somn balaurul numit inflaţie?!... Mai ales că, după stagflaţia provocată de crizele petrolului anilor'70, inflaţia chiar intrase într-o dulce somnolenţă.

Nu în întreaga lume însă! Şi nu în România, care între anii 1990 - 2019 a fost pusă la încercare de cinci mari cicluri inflaţioniste, ci în acele ţări ale căror bănci centrale au putut să-şi coboare dobânzile aproape de zero sau chiar la zero. Inflaţia, despre care aceste ţări nu mai ştiau bine dacă doar a intrat în somnolenţă sau a dispărut din vieţile lor, pentru că nu le-a deranjat timp de mai bine de patru decenii. Din acest motiv acum, atât Fed cât şi BCE, spun că suportă o inflaţie cum lumea nu a mai văzut de la crizele petroliere.

Asemenea României, Cehia, Polonia şi Ungaria, ţări cu care ne comparăm de regulă, nu au avut motive să uite de inflaţie în vremea de după crizele petroliere. Polonia, mai cu seamă, s-a confruntat cu două episoade inflaţioniste puternice, unul în anii 1980, în timpul primei reforme de trecere la economia de piaţă, şi altul în anii 1990 când a experimentat terapia de şoc lăsând inflaţia să urce la peste 600 la sută. În acelasi timp, şi Cehia, şi Ungaria au avut de suportat pusee inflaţioniste, chiar dacă nu de anvergura celor din Polonia. Şi totuşi, băncile centrale din aceste trei ţări, ajutate de poziţiile bune ale bugetelor şi ale balanţelor de importuri-exporturi naţionale, au urmat marile bănci centrale din lume, coborând dobânzile spre zero, chiar dacă în unii ani au forţat nota. Tocmai din acest motiv, pentru că au mers cu prea mult avânt cu dobânzile spre zero, s-au trezit încă din 2019 cu rate mari ale inflaţiei şi au fost silite să treacă în grabă şi agresiv la creşteri de dobânzi. Astăzi sunt campioane la creşterea dobânzilor.

Marile publicaţii din Europa, care au făcut din inflaţie o temă de prim-plan, au analizat cu de-amănuntul graba „flancului estic" de a se arunca primul în linia întâi a bătăliilor pentru creşterea dobânzilor. Deşi băncile centrale din acest flanc nu au acţionat fără să analizeze temeinic ce fac Fed şi BCE. Mai ales că, deşi au acţionat cu încetinitorul, deseori căutând cu lumânarea motive să amâne decizii importante, în dezbaterile publice pe care le-au antrenat a fost adunat atâta material documentar valoros încât, după ce această criză va trece, va exista o bază solidă pentru scrierea viitoarelor cărţi de politică monetară.

Indiferent de paşii făcuţi, mai înceţi ori mai grăbiţi, prea puţine speranţe se mai leagă azi de magia „dobânzilor zero". Miza creşterii dobânzilor a câştigat deja partida. Mai stăruie însă o întrebare: „Cât de mult să crească aceste dobânzi?"...Cărţile vechi scriau că inflaţia mare, periculoasă în primul rând pentru că loveşte dur puterea de cumpărare a populaţiei şi slăbeşte economia, poate fi stăvilită de băncile centrale cu dobânzi de politică monetară şi mai mari.

Asta era teoria. În Statele Unite însă, în 1995 bunăoară, când inflaţia a coborât de la 2,9 la 2,05 la sută, preocuparea Fed nu era cum să combată inflaţia. Dobânda de politică monetară a urcat însă de la 5,53 la 6,05 la sută. Scopul fiind acela de a ademeni capitalul străin. De atunci, an de an, până prin 2001-2002, inflaţiei cu rate în jur de 2 la sută îi erau contrapuse dobânzi între 5 şi 6 la sută. Real-pozitive în exces. Abia din 2003 dobânzile au început să fie calibrate sub rata inflaţiei, real-negative însă nu în exces. Până când criza din SUA, în 2007 şi 2008, a obligat Fed-ul să intervină cu dobănzi real-pozitive pentru a descuraja inflaţia ce urcase la peste 4 la sută. A descurajat-o într-adevăr, în 2008 inflaţia a coborât aproape de zero, dar dobânda de politică monetară a rămas sus, aproape de 4 la sută. În anul următor însă, în 2009, magia dobânzii zero sau chiar sub zero a cucerit şi Fed-ul. La BCE, în schimb, această magie a ajuns abia prin 2012. Cert este că, după 2012, dobânzile zero au câştigat meciul şi în SUA, şi în zona euro. Meci în care a intrat şi o parte a flancului estic.

Inflaţia din 2008, din România - care a fost unul dintre canalele prin care criza globală de la finalul primului deceniu din acest secol a ajuns la noi - a fost calmată de BNR cu dobânzi real-pozitive. Mai mari, deci, decât inflaţia. A fost, atunci, o împrejurare favorabilă. În acel an, pe fondul unei rate de acumulare de 33 la sută, pe care ar fi invidiat-o şi Ceauşescu, ascensiunea fără precedent a creşterii economice nu avea cum să fie oprită de dobânda de politică monetară de asemenea în creştere.

Aşa că BNR nu a fost în situaţia de a recurge la un reglaj fin între inflaţie şi recesiune. Pericolul cel mare era inflaţia, care după ce urcase de la 4,87 la 6,57 la sută în 2007, a accelerat atât de mult în 2008 încât până în martie ajunsese la

8, 63 la sută. BNR a răspuns cu creşteri rapide ale dobânzii de politică monetară, de la 7,50 în ianuarie la 8,00 la sută în februarie şi la 9,00 la sută în martie. Inflaţia a cedat, din aprilie a început să scadă, dar BNR a plusat cu noi creşteri ale dobânzii. În decembrie 2008, când s-a tras linie, dobânda era de 10, 25 l sută, PIB-ul de 9 la sută şi rata inflaţiei în jur de 7 la sută.

Anii de după 2008 - criza, ieşirea din criză, redresarea, inflaţia din 2010, cea din 2017-2019 - ne-au lăsat o zestre importantă: o experienţă acumulată în condiţii reale, într-o lume în care mari bănci centrale, în împrejurări diferite de ale noastre, au socotit că fac bine „ieşind din normalitate" şi alunecând cu dobânzile de politică monetară spre zero. Banca noastră centrală, în împrejurările date, s-a văzut obligată să recurgă la un „arbitraj riguros": să facă o politică monetară în acord cu realităţile concrete ale României şi, totodată, să nu se distanţeze periculos de ceea ce fac alte bănci centrale. Acum, în condiţii noi, un context inedit impune măsuri inedite.

Adrian Vasilescu