• Tweet

Ce-i sperie pe români, dincolo de facturile la energie, de inflație, de lipsa cronică a medicamentelor, de nesiguranța zilei de mâine și de incertitudinile legate de „statul eșuat", așa cum a fost el definit de președintele Klaus Iohannis? Îi sperie pe români o eventuală invazie a trupelor Federației Ruse? Da și nu. În ce măsură da? În ce măsură nu?

Românii, care numai proști nu sunt, mai cu seamă atunci când se raportează la o posibilă amenințare externă, au fost din capul locului sceptici vizavi de un posibil act de agresiune declanșat de Putin și de natură să vizeze teritoriul și populația noastră. Este rezultatul unei îndelungate experiențe istorice, nu prea fericite, pe care am avut-o atât cu armata imperială a Rusiei țariste, cât și cu armata sovietică. Poate că mulți dintre noi stăm liniștiți la gândul că, făcând parte din cea mai puternică alianță militară din toate timpurile, ne aflăm sub umbrela faimosului articol 5, care se traduce „unul pentru toți, toți pentru unul". Stă scris în acest articol că, dacă un stat NATO este atacat, toate celelalte state au obligația să intervină. Și, de asemenea, securitatea noastră este într-un fel garantată de parteneriatul special, militar, un parteneriat consolidat cu Statele Unite, care sunt cel mai important jucător din această zonă geografică. Poate că, din motivele de mai sus, mulți dintre români au ales să nu se neliniștească atât de ușor la zăngănitul de arme de la granița dintre Federația Rusă, respectiv Belarus, și Ucraina. Chiar dacă a existat și un așa-zis analist militar, unul dintre aceia inventați peste noapte, care a construit un scenariu, conform căruia Ucraina ar putea fi, vezi-Doamne, atacată în urma ocupării prealabile a unei mici porțiuni din teritoriul României. Un scenariu științifico-fantastic, care miroase și a amatorism, și a diversiune.

Cei mai mulți dintre românii cei mulți care nu sunt deloc neliniștiți, care nu intră în panică, care trăiesc cu sentimentul că, măcar sub acest aspect, beneficiem de un grad confortabil de securitate, nu iau în calcul, așa cum își pot unii imagina, faimosul articol 5 din Tratatul NATO. Oamenii cu capul pe umeri știu că acest articol 5 nu au fost activat niciodată în istoria organizației. Nu a fost activat, în sensul prevăzut de Tratat. Articolul 5 a fost totuși utilizat o singură dată, dar în mod greșit. În războiul din Orient. Atunci când s-a format în baza lui o coaliție de state, fără ca niciunul dintre membrii NATO să fi fost în prealabil atacat. Ceea ce înseamnă că articolul 5 nu s-a aplicat niciodată sau, când s-a aplicat o singură dată, s-a aplicat greșit. Acești români, care nu se lasă speriați cu una, cu două, au avut ocazia să afle, în urma numeroaselor analize și comentarii, că și dacă s-ar aplica articolul 5, el s-ar aplica în mod condiționat. Nu ajunge ca un stat NATO să fie atacat, pentru ca automat celelalte state NATO să intervină militar.

Conform Constituțiilor statelor membre, dar chiar și textului Tratatului NATO, este necesar ca, în prealabil, parlamentele statelor respective să se întrunească și să declare război statului agresor, invocând articolul 5. Ceea ce presupune timp. Nu se face totul bătând din palme. Și românii au mai avut posibilitatea să afle că, înaintea articolului 5, există articolul 4 din Tratat. Articolul 4 din Tratat prevede condiția de a rezista ca stat agresat atâta timp cât este necesar, pentru ca decizia NATO să poată fi luată de către toate statele membre și acestea să fie capabile să-și mobilizeze trupele, pentru a veni în ajutorul României. Românii nu se culcă pe o ureche. Ei sunt conștienți că noi am mărit prin sacrificii, an de an, bugetele militare, că armata noastră are un program de înzestrare și de modernizare, care însă șchioapătă, întrucât, din prea mult servilism, pe lângă echipamente performante, achiziționăm de la aliații noștri și fel de fel de gioarse. De second-handuri. De echipamente numai bune de introdus în Programul Rabla. Și cu toate astea, repet, cei care sunt cât de cât conectați la vocea opiniei publice, ca să nu mai vorbim de reprezentanții institutelor de cercetare de piață, știu că românii nu au fost deloc în panică nici ieri, alaltăieri, când aproape 140 de mii de militari ruși s-au masat cu echipamente reale de război sau și cu butaforie de război la granița cu Ucraina, și nici atunci când oficiali ai Federației Ruse în războiul psihologic cu statele NATO și UE au amintit și despre expunerea României. Tot nu ne-am panicat, pentru că din nefericire am învățat pe pielea noastră decenii la rând ce înseamnă propaganda și cu ce se mănâncă ea.

Dar situația se poate schimba. Pentru cetățenii României nu este un semnal bun ci, dimpotrivă, atunci când președintele unui alt stat aliat și prieten, președintele Republicii Franceze, declară simplu și răspicat că va trimite trupe în România pentru a proteja această țară. Să ne înțelegem bine. Dacă există un pericol potențial, fie el și teoretic, fie el și rezultat al unor jocuri strategice, prezența pe teritoriul nostru ca stat NATO de frontieră a unor trupe aliate este binevenită. Cu două condiții. Costurile să nu fie suportate de români, pentru că nu îmi amintesc ca Parlamentul României să fi făcut o asemenea solicitare, și ca trupele respective să fie retrase atunci când starea de tensiune încetează. Numai că, pentru prima dată în istoria recentă, se întâmplă ceva cu totul și cu totul neobișnuit, de natură să le dea românilor fiori. Suntem informați că va exista un desant de trupe și echipamente militare ale Republicii Franceze pe teritoriul nostru, nu de către președintele României, care este și președinte CSAT, nu de către premierul României, general cu patru stele și care ar trebui să știe cam cu ce se mănâncă această pâine a încordării mușchilor în plan militar, și nici de către Parlament, care doar el ar putea aproba așa ceva. Faptul că suntem semnatari ai Tratatului NATO vreau să fie foarte clar că nu obligă în niciun fel România să primeasă pe teritoriul ei armate care se autoinvită. Gestul președintelui Franței nu trebuie sub nicio formă amendat. În schimb, trebuie amendată lipsa de gesturi constituționale din partea României. Din nou avem de-a face cu un grav abandon în materie de suveranitate națională. Asta i-ar putea neliniști pe români.

Și i-ar mai putea neliniști rumoarea care a cuprins garnizoanele noastre militare, care sună goarna și se mobilizează. Oare de ce? De ce se întâmplă asta, atâta timp cât știm foarte bine că nu va exista un război în care noi să fim antrenați și în final atacați? Sau poate exista așa ceva?

Acest „sau poate" este generat de faptul că, împinși de la spate într-un mod cu totul și cu totul iresponsabil și fără vreun acord anterior al Parlamentului României, am semnat în decembrie 2019, cu mânuța generalului cu patru stele Nicolae Ciucă, un general impostor și plagiator, un acord de asistență militară cu Ucraina. Adică cu un stat inamic al Federației Ruse. În urma acestui acord, noi desfășurăm personal și echipament militar pe teritoriul Republicii Ucraina. Personal și echipament care, la nevoie, trebuie apărate. Și, de asemenea, acordăm asistență în ceea ce privește protejarea spațiului electronic al statului vecin. Deci într-un fel ne băgăm cumva singuri în război. Băgându-ne prea mult în seamă. Acesta este al doilea motiv real de neliniște. Desigur, atâta neliniște câtă e.

Simțind acest lucru, Vasile Dâncu, noul ministru al Apărării, care este nu numai un experimentat om politic, dar și unul dintre specialiștii de marcă în materie de cercetări de piață sociologice, a simțit ieri seară nevoia unei intervenții de natură să-i liniștească pe cei neliniștiți. Și a insistat asupra faptului, de altfel cât se poate de real, că România nu trăiește sub vreo amenințare directă a Federației Ruse. Problema este că, încercând să stingă incendiul, Vasile Dâncu abia a turnat gaz peste foc. Este fix declarația care lipsea din puzzle. Astfel încât, de azi încolo, cu tot realismul de care au dat dovadă până în prezent, din ce în ce mai mulți români vor avea motive să se neliniștească. Pentru că ce a semnalat Dâncu? Indirect a semnalat faptul că, la comanda statului, avem destul de mulți politiceni iresponsabili. Iar aceștia, la o adică, ar putea atrage urgia împotriva României.

Sorin Rosca Stanescu