Colaborarea cu mama!

Postat la: 19.05.2021 |

Colaborarea cu mama!

Mama a făcut o greșeală. A săvârșit un hybris. Pe vremea când eram copil, m-a iubit prea mult. Și ea, și tatăl meu așteptaseră patru ani, cu o deznădejde crescândă, nașterea primului lor copil. Venirea mea pe lume, în 1947, le-a făcut o bucurie imensă.

Mama, în special, mă diviniza. Mă iubea cu un fel de ardoare mistică. O obseda gândul că aș putea muri. Cu o vigilență patetică, îndepărta din preajma mea orice pericol. Pe oameni nu-i lăsa să mă atingă, ca să nu mă molipsesc de cine știe ce boală. Alunga animalele care se apropiau de mine. Avea grijă mereu să nu-mi fie prea frig sau prea cald. Îmi aerisea camera, îmi dădea să mănânc numai alimente proaspete, mă ducea la plimbare prin locuri frumoase, în care se auzea ciripitul păsărilor. Iar când mă strângea la pieptul ei, se contopea cu mine, parcă dispăream într-o mare de dragoste. Era ca și cum aș fi fost reintegrat în uterul matern, loc al ocrotirii absolute și al unei paradisiace lipse de griji.

Chinuită de teama că m-ar putea pierde, mama m-a sculptat în lemn de tei, în mărime naturală. Aveam patru ani. Sculptura, de o minuție stranie, era și admirabilă, și înfricoșătoare. Părea un copil mort. Când cineva a făcut această remarcă, mama a tresărit și a ars-o repede în curte, acoperind-o întâi cu vreascuri. Această dragoste de o intensitate neobișnuită mi-a răvășit ființa, m-a transformat, a intrat definitiv în componența sufletului meu. Am rămas pentru toată viața însetat de dragoste. Am avut mereu nevoie să fiu iubit cu pasiune și, la rândul meu, am iubit cu pasiune. O dragoste care nu ajunge la incandescență pentru mine nu e dragoste.

Am mărturisit cândva că aș vrea ca pe crucea mea să scrie: „Aici zace Alex. Ștefănescu, căruia i-a fost toată viața frig." Nu era vorba de frigul din locuințe, ci de frigul afectiv de care am suferit întotdeauna. Oamenii printre care am trăit mi s-au părut mult, mult prea reci. Pe măsură ce am crescut, mama nu m-a mai iubit atât de mult. S-a creat chiar, treptat, o adversitate între noi, din cauza dorinței mele de a fi independent și a tendinței de a iubi și oameni din afara familiei. Dar în copilărie m-am legănat fericit în hamacul de aur al dragostei mamei mele.

Au rămas pentru mine de neuitat momentele de colaborare cu ea. Când avea vreun scul de lână pe care voia să-l depene sub formă de ghem, mă ruga pe mine să țin locul de vârtelniță. Așezam sculul pe mâinile mele întinse în față și îndepărtate una de alta, apoi le mișcam pe amândouă deodată când în stânga, când în dreapta, în funcție de ritmul de desprindere a firului din scul, pe măsura depănării lui de către mama. Urmăream cu mare atenție mișcările ei ca să mă sincronizez perfect cu ele și depănatul să fie cursiv, fără nicio poticnire. Era o comunicare desăvârșită între noi, ne eram suficienți unul altuia, nu mai era loc pentru nimeni în relația noastră.

Minunate erau și momentele în care mama avea de cusut un cearșaf sau o perdea la mașina de cusut. Bătrâna, dar nemuritoarea mașină de cusut Singer, fabricată de nemți, era lustruită de o foarte îndelungă folosire, dar funcționa în continuare fără greș. Nu avea pedală, era pusă în mișcare cu ajutorul unei manivele. Acea manivelă eu o învârteam, în timp ce mama își folosea ambele mâini pentru a împinge și, respectiv, a trage pe sub acul aflat într-un continuu du-te-vino vertical materialul textil. Problema era că din când în când trebuia să oprească înaintarea țesăturii pentru a o așeza mai bine, pentru a schimba direcția de coasere sau pentru a înnoda ața ruptă. Acele momente trebuia să le prevăd, înțelegând în fiecare secundă acțiunea mamei. Exact când voia ea să se oprească încetam și eu să mai învârt manivela, exact când voia ea să reia cusutul începeam și eu din nou s-o învârt. N-am greșit niciodată. Nu scoteam nici eu, nici mama nicio vorbă și așa, tăcuți, având ca fond sonor exclusiv țăcănitul harnic al mașinii, ne înțelegeam perfect.

Ce dor îmi e de acea colaborare cu mama! Mama mă răsplătea pentru că o ajutam. Îmi dădea dulceață de nuci verzi sau îmi punea bani - o sumă secretă - în caseta pe care n-o deschideam decât o dată pe an sau îmi spunea o poveste inventată de ea pe măsură ce o spunea. Mai răsplătit ca oricând m-am simțit odată când, încheind lucrul la mașina de cusut, mi-a pus în semn de mulțumire mâna pe creștet. Mult mai târziu, la maturitate, am tresărit citind versurile lui Grigore Vieru: „Când m-am născut, pe frunte eu/ Aveam coroană-mpărătească:/ A mamei mână părintească."

Alex Stefanescu

loading...
PUTETI CITI SI...

Colaborarea cu mama!

Postat la: 19.05.2021 |

0

Mama a făcut o greșeală. A săvârșit un hybris. Pe vremea când eram copil, m-a iubit prea mult. Și ea, și tatăl meu așteptaseră patru ani, cu o deznădejde crescândă, nașterea primului lor copil. Venirea mea pe lume, în 1947, le-a făcut o bucurie imensă.

Mama, în special, mă diviniza. Mă iubea cu un fel de ardoare mistică. O obseda gândul că aș putea muri. Cu o vigilență patetică, îndepărta din preajma mea orice pericol. Pe oameni nu-i lăsa să mă atingă, ca să nu mă molipsesc de cine știe ce boală. Alunga animalele care se apropiau de mine. Avea grijă mereu să nu-mi fie prea frig sau prea cald. Îmi aerisea camera, îmi dădea să mănânc numai alimente proaspete, mă ducea la plimbare prin locuri frumoase, în care se auzea ciripitul păsărilor. Iar când mă strângea la pieptul ei, se contopea cu mine, parcă dispăream într-o mare de dragoste. Era ca și cum aș fi fost reintegrat în uterul matern, loc al ocrotirii absolute și al unei paradisiace lipse de griji.

Chinuită de teama că m-ar putea pierde, mama m-a sculptat în lemn de tei, în mărime naturală. Aveam patru ani. Sculptura, de o minuție stranie, era și admirabilă, și înfricoșătoare. Părea un copil mort. Când cineva a făcut această remarcă, mama a tresărit și a ars-o repede în curte, acoperind-o întâi cu vreascuri. Această dragoste de o intensitate neobișnuită mi-a răvășit ființa, m-a transformat, a intrat definitiv în componența sufletului meu. Am rămas pentru toată viața însetat de dragoste. Am avut mereu nevoie să fiu iubit cu pasiune și, la rândul meu, am iubit cu pasiune. O dragoste care nu ajunge la incandescență pentru mine nu e dragoste.

Am mărturisit cândva că aș vrea ca pe crucea mea să scrie: „Aici zace Alex. Ștefănescu, căruia i-a fost toată viața frig." Nu era vorba de frigul din locuințe, ci de frigul afectiv de care am suferit întotdeauna. Oamenii printre care am trăit mi s-au părut mult, mult prea reci. Pe măsură ce am crescut, mama nu m-a mai iubit atât de mult. S-a creat chiar, treptat, o adversitate între noi, din cauza dorinței mele de a fi independent și a tendinței de a iubi și oameni din afara familiei. Dar în copilărie m-am legănat fericit în hamacul de aur al dragostei mamei mele.

Au rămas pentru mine de neuitat momentele de colaborare cu ea. Când avea vreun scul de lână pe care voia să-l depene sub formă de ghem, mă ruga pe mine să țin locul de vârtelniță. Așezam sculul pe mâinile mele întinse în față și îndepărtate una de alta, apoi le mișcam pe amândouă deodată când în stânga, când în dreapta, în funcție de ritmul de desprindere a firului din scul, pe măsura depănării lui de către mama. Urmăream cu mare atenție mișcările ei ca să mă sincronizez perfect cu ele și depănatul să fie cursiv, fără nicio poticnire. Era o comunicare desăvârșită între noi, ne eram suficienți unul altuia, nu mai era loc pentru nimeni în relația noastră.

Minunate erau și momentele în care mama avea de cusut un cearșaf sau o perdea la mașina de cusut. Bătrâna, dar nemuritoarea mașină de cusut Singer, fabricată de nemți, era lustruită de o foarte îndelungă folosire, dar funcționa în continuare fără greș. Nu avea pedală, era pusă în mișcare cu ajutorul unei manivele. Acea manivelă eu o învârteam, în timp ce mama își folosea ambele mâini pentru a împinge și, respectiv, a trage pe sub acul aflat într-un continuu du-te-vino vertical materialul textil. Problema era că din când în când trebuia să oprească înaintarea țesăturii pentru a o așeza mai bine, pentru a schimba direcția de coasere sau pentru a înnoda ața ruptă. Acele momente trebuia să le prevăd, înțelegând în fiecare secundă acțiunea mamei. Exact când voia ea să se oprească încetam și eu să mai învârt manivela, exact când voia ea să reia cusutul începeam și eu din nou s-o învârt. N-am greșit niciodată. Nu scoteam nici eu, nici mama nicio vorbă și așa, tăcuți, având ca fond sonor exclusiv țăcănitul harnic al mașinii, ne înțelegeam perfect.

Ce dor îmi e de acea colaborare cu mama! Mama mă răsplătea pentru că o ajutam. Îmi dădea dulceață de nuci verzi sau îmi punea bani - o sumă secretă - în caseta pe care n-o deschideam decât o dată pe an sau îmi spunea o poveste inventată de ea pe măsură ce o spunea. Mai răsplătit ca oricând m-am simțit odată când, încheind lucrul la mașina de cusut, mi-a pus în semn de mulțumire mâna pe creștet. Mult mai târziu, la maturitate, am tresărit citind versurile lui Grigore Vieru: „Când m-am născut, pe frunte eu/ Aveam coroană-mpărătească:/ A mamei mână părintească."

Alex Stefanescu

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE