• Tweet

1. Ieri, 08.06.2021, CCR a stabilit că:

i. Dreptul UE și deciziile CJUE nu au prioritate față de Constituția României și față de deciziile CCR care o interpretează.

ii. Instanțele judecătorești nu pot înlătura prevederile legislației naționale pentru a aplica recomandările MCV, acestea din urmă, dincolo de faptul că prin natura lor nu sunt obligatorii pentru cel căruia îi sunt adresate, nefăcând parte din dreptul UE.

iii. Deciziile CJUE care sugerează nevoia amendării legislației românești prin cooperare loială cu instituțiile europene, au în vedere intervenția legiuitorului român, iar nu a instanțelor judecătorești, întrucât cooperarea amintită urmează a se realiza la nivel politic, iar nu judiciar.

iv. Decizia CJUE referitoare la SIIJ, nu afirmă incompatibilitatea înființării acesteia cu dreptul UE, ci menționează principiile prin a căror observare se asigură o atare compatibilitate. Principiile respective țin, în esență, de asigurarea independenței și obiectivității actului de justiție, și ele sunt de ordin constituțional, fiind prevăzute inclusiv de Constituția României. Astfel, decizia CJUE nu stabilește standarde constituționale diferite de cele ale Constituției române și deci, nu ridică probleme de competența CCR care să pună în discuție evaluările CCR. În același timp, în măsura în care respectarea standardelor de natură constituțională respective a fost controlată și confirmată de CCR printr-o decizie general obligatorie, instanțele judecătorești române nu mai au nici un drept să înlăture aplicarea legii de organizare a SIIJ pe motiv că ar încalca tratatele constitutive ale UE sau interpretările de ordin constituțional ale CJUE.

Adaug că UE nu are competențe exclusive în domeniul justiției și cu privire la modalitățile de a asigura „guvernarea legii" (sintagmă tradusă în România prin formula „stat de drept"). Totodată, până în prezent, în condițiile aplicării principiului subsidiarității, nici un act normativ al UE nu a reglementat organizarea judecătorească, aceasta fiind lăsată în grija legiuitorului național, potrivit prerogativelor sale suverane. În consecință, deciziile CJUE în materie, nu fac aplicarea unui drept al UE (infraconvențional), care este inexistent, ci a principiilor prevăzute în tratatele constitutive ale UE, la un nivel și de o manieră echivalente cu cele ale CCR, în condițiile în care CJUE reunește competențele unei curți de justiție ordinare cu acelea ale unei curți constituționale. Din această perspectivă, omologul național al CJUE este CCR, care are ultimul cuvânt întrucât tratatele constitutive ale UE și dreptul UE în general nu au prevalență asupra Constituțiilor naționale, iar destinatarul deciziilor de ordin constituțional ale CJUE este legiuitorul național, iar nu instanțele judecătorești naționale.

Prin decizia sa de ieri, CCR spune că instanțele judecătorești române vor da prioritate deciziilor sale în raport cu legile române declarate ca fiind în contradicție cu Constituția României, dar nu vor da prioritate deciziilor de ordin constituțional ale CJUE, în măsura în care acestea ar contraveni deciziilor CCR și nici nu vor avea competența de a da o altă apreciere compatibilității între deciziile CJUE și Constituția României decât cea dată de CCR. În speță, dacă CCR a decis că principiile indicate de CJUE pentru ca SIIJ să fie compatibilă cu dreptul UE, sunt de ordin constituțional și sunt respectate, nici o instanță judecătorească română nu va putea contrazice decizia CCR, care pe teritoriul României este general obligatorie.

Decizia CCR prin care sunt respinse excepțiile ridicate de organizațiile magistraților #rezist este, într-adevăr, istorică și ea apără supremația Constituției României, făcând totodată clar faptul că desființarea SIIJ ține de jocul intereselor politice, iar nu de respectarea principiilor constituționale și a valorilor statului de drept. Ea nu dejoacă, însă, așa cum crede fostul judecător Toni Neacșu „puciul constituțional" declanșat de un judecător #rezist de la Curtea de Apel Pitești, printr-o decizie aberantă cu caracter de atentat la adresa siguranței naționale, care ar urma, probabil, să declanșeze o reacție în lanț a tuturor instanțelor infiltrate de „coloana a cincea" a forțelor ostile ordinii constituționale românești. (Cum puciul este o lovitură de stat militară, dl Neacșu sugerează că magistrații rebeli sub robă poartă epoleți.)

CCR nu este instanță de casare a hotărârilor judecătorești. Decizia sa nu desființează decizia Curții de Apel Pitești. Nu este exclus ca alte decizii similare să urmeze, cât timp magistrații #rezist își declară loialitatea față de CJUE și nu față de CCR, față de TUE și nu față de Constituția Românei, față de UE și nu față de România.

De aceea, salutând decizia CCR, factorul politic trebuie să intervină imediat, prin mijloacele specifice lui, atât în România cât și la Bruxelles și Luxemburg, pentru oprirea puciului.

2. În ziua în care CCR a apărat salutar Constituția și suveranitatea României în cadrul ordinii europene, printr-o altă decizie, de astă dată scandaloasă, a refuzat să apere drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor români, astfel cum sunt ele garantate prin Constituție, respingând excepția de neconstituționalitate ridicată cu privire la legea 55/2020.

Dincolo de motivele procedurale de neconstituționalitate, care fuseseră acceptate anterior de CCR într-o jurisprudență lungă și constantă, problema principală era nu dacă instituția stării de alertă este constituțională sau nu, ci dacă exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale poate fi restricționat și în afara stării de urgență ori de asediu și, mai ales, dacă restricționarea se poate impune altfel decât prin lege, respectiv prin acte administrative inferioare chiar Ordonanței de Guvern.

Delegări și subdelegări de prerogative distribuite explicit și limitativ de Constituție, o pseudo-lege de abilitare adoptată fără respectarea condițiile puse de Constituție, restricționări de drepturi fundamentale prin ordine ale diferitelor ministere, inspectorate și comitete, regim juridic excepțional care nu diferențiază între starea de urgență, reglementată de Constituție, și starea de alertă, necunoscută de Constituție, decât în ceea ce privește laxitatea procedurii în instituirea celei din urmă și nelimitarea acesteia în timp etc. etc. Iată o avalanșă de motive pentru a se stabili că legea 55/2020 anulează democrația constituțională pe care a definit-o legea noastră fundamentală, în favoarea unui adevărat regim dictatorial. Căci despre ce democrație se poate vorbi într-un stat în care drepturile cetățeanului pot fi negate prin acte de poliție?!

Sensibilă față de drepturile statului român în raport cu UE - bravo CCR! - instanța de control constituțional nu mai este la fel de sensibilă față de drepturile cetățeanului român în raport cu statul român - rușine CCR!. Suveranitatea statului, da! Suveranitatea cetățeanului, nu! Dreptate pentru stat, da! Dreptate pentru cetățean, nu! Apărarea statului, da! Apărarea cetățeanului, nu!

Analiza ar putea merge mai departe. Ne-am putea întreba dacă pe undeva, prin spatele ușilor închise, nu cumva s-a ajuns la concluzia că magistrații #rezist și-au făcut deja datoria și pot fi de acum lăsați să moară, costurile susținerii lor în continuare fiind mai mari decât beneficiile? Ne-am putea întreba dacă, tot în spatele ușilor închise, nu s-a convenit că totuși statul român este necesar pentru a omorî democrația românească și a-i ține pe cetățenii români sub ascultare? Ca în Germania de după instaurarea regimului nazist, unde armata a fost preferată batalioanelor de asalt paramilitare, lichidate apoi la propriu. Ne-am mai putea întreba, de asemenea, dacă nu ne aflăm în mijlocul unui război între oligarhia națională (ca să nu vorbim despre o mafie națională) și oligarhia (mafia) globală, ale cărui atacuri și contraatacuri, armistiții și reluări ale luptei fac din CCR o victimă colaterală, împinsă când într-o direcție, când într-alta? Să joace, oare, aici un rol și conflictul între capacitatea profesională și deficitul moral ale majorității membrilor CCR?

Las răspunsul la aceste întrebări în seama celor care le vor citi. Mă rezum la a conchide consemnând tragismul luptei pe două fronturi a națiunii române - cel al salvării statului și cel al salvării drepturilor individuale - în care unii par a ne spune din nou că pentru a păstra o suveranitate relativă în relațiile externe trebuie să acceptăm o supunere absolută în relațiile interne.

Am crezut că ne vom putea bucura de o Constituție care să asocieze libertatea națiunii cu libertatea cetățenilor ei. Am crezut că vom avea în CCR un garant al acestei libertăți unitare. CCR este, însă, un garant selectiv, gata oricând să își repudieze propria-i practică, oricât de corectă ar fi, dacă interesele politice „superioare" o cer. Iar asta ne amintește că libertatea câștigată de noi cu sânge va trebui apărată tot de noi și tot cu sânge.

Adrian Severin