• Tweet

Ce s-a întâmplat ieri? Am asistat la nașterea aproape spontană a unei mase critice, capabile să frângă coloana verterbrală a Guvernului Cîțu? Au atins protestele de ieri altitudinea unei asemenea mase critice? Și, dacă da, care vor fi pașii următori? Iar dacă nu, când se va manifesta o masă critică cu adevărat de neoprit?

Nu știu de ce, dar am impresia că aroganța ieșită din comun a guvernanților, dublată de prostia inconștientă, îi oprește să facă o evaluare de bun simț. Orice partid responsabil, orice coaliție responsabilă, orice Executiv responsabil și orice președinte responsabil pentru Guvernul și Parlamentul său ar trebui să-și pună o întrebare de bun simț. Cum se face au ieșit atât de mulți oameni în stradă, în cele mai importante orașe ale țării, ignorând cu desăvârșire restricțiile, care tocmai fuseseră bătute în cuiele Monitorului Oficial? Ce i-a scos din casă pe acești oameni? Și cum se face că, indiferent cât de diferiți sunt și independent de opțiunile lor politice sau culturale, acești concetățeni, cei mai mulți dintre ei tineri, au avut un numitor comun? Ei au solicitat să plece actualii guvernanți de la Palatul Victoria. Cum s-a acumulat aceast tensiune? Și în ce direcție poate evolua?

Dacă guvernanții sunt incapabili să gândească cu capul lor, cu mintea limpede, eventual și cu picioarele în ligheanul cu apă rece, atunci lucrurile mai pot continua o vreme în același fel. Cu observația că toată această oală sub presiune poate exploda în orice moment. În mod normal, dacă ar mai exista la nivelul deciziei politice vreo urmă de bun simț, de rațiune sau măcar de prudență, ar trebui create chiar azi câteva supape prin care presiunea nemulțumirilor să poată fi eliberată, astfel încât statul să nu fie aruncat în haos.

În stradă se vorbea ieri noapte din ce în ce mai insistent despre o revoluție. Dar pentru o revoluțe nu există încă masa critică necesară. Ar fi trebuit să se afle la proteste nu zeci de mii de persoane la nivel național, ci sute de mii sau poate chiar milioane. Ceea ce nu s-a întâmplat încă. În al doilea rând, e bine să știm că o revoluție nu are rost, decât atunci când nu mai există niciun alt instrument democratic prin care cetățenii pot lupta pentru libertatea lor. O revoluție are costuri uriașe, pe care le pot plăti, după caz, una, două sau trei generații. O soluție pașnică, prin care puterea este adusă cu picioarele pe pământ, este întotdauna preferabilă unei revoluții. Este însă adevărat că nervii cetățenilor sunt întinși la maximum, nu atât din cauza restricțiilor îndelungate, generate de eforturile uneori neghioabe ale Guvernului de a ține în frâu pandemia, cât mai ales de o realitate percepută în mod dureros la nivelul subconștientului colectiv. Și anume că alegerile tocmai au avut loc. Și, în baza lor, președintele Klaus Iohannis are, începând de la sfârșitul anului trecut, atât „Guvernul său" cât și „Parlamentul său". Obiectiv vorbind, este greu de presupus că, în plină pandemie și în plină criză economică, majoritatea nou creată va capitula și va iniția alegeri anticipate, pentru ca la capătul lor să rezulte o nouă realitate politică. Care nici măcar nu ar putea să fie chiar atât de nouă. Și de aici sentimentul de frustrare, de neputință, de disperare și de furie al cetățeanului care iese la protest.

Pentru a ieși din această situație, care aparent cel puțin are trăsăturile unui cerc vicios, puterea trebuie să facă neapărat și cât mai repede posibil câteva mutări de sacrificiu. Este clar că există nemulțumiri profunde legate de guvernare. Acestea se circumscriu sistemului de sănătate, care funcționează alandala pe de-o parte, iar pe de altă parte modului incoerent și incorect în care Guvernul a înțeles să susțină financiar întreprinderile mici și mijlocii, și, implicit, să diminueze traumele sociale puse nu numai pe seama crizei economice, ci și pe seama unor măsuri inadecvate, ca să nu le spun de-a dreptul tâmpite, ale Executivului. În consecință, în aceste zone trebuie făcute mutările de sacrificiu.

Pentru a diminua tensiunile, pentru a crea primele supape de evacuare a presiunii, mă gândesc că un președinte responsabil și o coaliție responsabilă de partide ar trebui să renunțe în mare viteză la un personaj ca Vlad Voiculescu. La pachet cu Raed Arafat, care, pe drept sau pe nedrept, a devenit ținta oprobiului public. În plan economic și social, se mai impun schimbări radicale și imediate și în ministerele de resort.

Întrucât populația este exasperată și de-a dreptul înspăimântată de împrumuturile uriașe angajate în numele ei de către Guvern, cred că este obligatoriu ca premierul să-și asume imediat întreaga răspundere și să se prezinte în fața națiunii prin Parlament, cu un raport complet asupra cheltuielilor pe care le-a făcut. Și, dacă se poate, să o facă cu dicție.

Eu cred însă că cea mai serioasă și demnă mișcare de sacrificiu este una capitală. Demisia premierului și, odată cu ea, demiterea întregului Executiv. Și crearea unui nou Guvern, fie și temporar, de uniune națională. Cu susținerea tuturor partidelor din Parlament pe câteva obiective precise, angajate ferm în fața națiunii. Altfel, protestele se vor intensifica până la un nivel imposibil de controlat, iar autoritățile vor asista neputincioase, noapte de noapte, la încălcarea tuturor regulilor pe care tot ele le-au stabilit. Și nu-și vor putea lua revanșa decât după ce mitingurile se vor sparge de la sine și pe străzi vor rămâne în fiecare noapte, târziu, câțiva rătăciți numai buni de înșfăcat și de împins în dube. Și să nu uit. Dacă protestele se intensifică, dacă tensiunea în rândul populației crește exponențial, apare o provocare de siguranță națională, pe care nu o putem ignora. În acest moment, nemulțumirea cetățenilor este atât de profundă și certitudinile cu care operează sunt atât de puține, încât orice campanie de dezinformare bine orchestrată din exterior poate arunca literalmente în aer această țară, împingând-o spre disoluție. Măcar de dragul suveranității și unității naționale, autoritățile trebuie să facă ceva, fie și în ceasul al 12-lea.

Sorin Rosca Stanescu