• Tweet

S-a încheiat Davos 2026. Nu a fost un forum economic obișnuit, ci un moment de recalibrare geopolitică, în care s-au confruntat trei tendințe majore ale ordinii internaționale: primatul puterii strategice, fragilizarea ordinii bazate pe reguli și aspirația actorilor mijlocii și mici de a-și gestiona propriul destin.

Dincolo de politețuri și formule diplomatice, mesajele transmise de principalii actori converg spre o concluzie neliniștitoare: ordinea de securitate și politică de până acum nu mai poate fi presupusă ca un aranjament stabil și permanent. Președintele Donald Trump a părut, la prima vedere, mai temperat. A evitat escaladările frontale și a exclus explicit folosirea forței în dosarul Groenlanda. Discursul său a fost mai calculat decât în alte ocazii.

Substanța mesajului a rămas însă aceeași: „America First" tradus în limbaj geopolitic. Trump a lăudat economia americană, a vorbit despre redresarea SUA și a criticat deschis Europa, afirmând că „nu se îndreaptă în direcția corectă". Disputa privind Groenlanda a fost ridicată la rang de test transatlantic major.

Davos a devenit, astfel, scena în care Washingtonul a reamintit Occidentului și lumii că puterea, nu normele, rămâne baza reală a influenței globale. Reacțiile europene au arătat cât de fragilă este coeziunea transatlantică atunci când regulile intră în conflict cu interesele strategice.

Prim-ministrul Canadei, Mark Carney, a ținut unul dintre cele mai comentate discursuri de la Davos: o critică indirectă a logicii hegemonice și un apel pentru ca puterile mijlocii să-și construiască propriile mecanisme de cooperare și securitate.

Carney a vorbit despre „ruptura" ordinii internaționale clasice și despre necesitatea ca statele cu valori comune să coopereze fără a depinde exclusiv de marile puteri. Mai grav, chiar dacă într-un registru politicos, mesajul său a fost limpede: NATO, așa cum îl știm, trebuie reformat, iar aliații non-americani trebuie să-și ia soarta în mâini.

Tradus: garanția americană nu mai este automată, iar dependența strategică nu mai este sustenabilă. Președintele Volodimir Zelenski a exprimat frustrarea acumulată: Europa vorbește mult, promite mult, dar livrează lent și fragmentat. A cerut un răspuns european mai ferm într-un peisaj global tot mai fragmentat.

Faptul că dosarul Groenlanda a luat fața Ucrainei pe agenda mediatică spune ceva despre ierarhia reală a intereselor și despre oboseala strategică a Occidentului.

Pentru Europa, Davos 2026 a fost mai degrabă un moment de iritare transatlantică decât de coerență strategică. Ursula von der Leyen a vorbit despre „șocuri geopolitice ca oportunități", Friedrich Merz a constatat sec că „lumea intră într-o epocă a politicii marilor puteri", iar Emmanuel Macron, mai ofensiv, a invocat activarea instrumentelor anti-coerciție.

Declarații disparate, fără un fir strategic comun. Europa apare tot mai clar ca un actor nesigur pe sine, lipsit de o voce unitară și de un proiect coerent de putere. Pentru România, Davos 2026 a fost un moment de absență simbolică.

Refuzul lui Nicușor Dan de a participa a fost explicat public prin prudență sau modestie politică. În realitate, spune ceva mai profund. România nu a lipsit de la Davos din întâmplare. A lipsit pentru că nu știe încă ce ar avea de spus într-o lume în care nu mai este suficient să repeți formulele altora.

Pe de o parte, persistă reflexul elitei politice românești care așteaptă consemnul de la Paris sau Bruxelles înainte de a-și formula propriile poziții. Pe de altă parte, Davos 2026 se anunța a fi un moment de confruntare între viziuni geopolitice și raporturi de putere. Pentru liderii noștri formați într-un cadru local, defensiv și precaut, riscul de a intra într-o asemenea conversație este mai mare decât tentația de a o purta.

România nu a lipsit doar fizic. A lipsit dintr-o discuție care privește direct viitorul Europei și al NATO.

NATO-ul clasic (1949-2022) a funcționat pe trei piloni impliciți:

• primatul american necontestat;
• Europa ca beneficiar, nu ca furnizor de securitate;
• o narațiune morală comună.

Atât timp cât acești piloni au coexistat, NATO a fost mai mult decât o alianță militară: a fost un ecosistem de securitate.

Astăzi, aceste presupoziții se erodează:

• NATO nu mai este „comunitate de valori", ci alianță tranzacțională;
• Articolul 5 nu mai este reflex automat, ci decizie politică;
• SUA nu mai sunt protector dezinteresat, ci broker de securitate;
• Europa nu mai este partener egal, ci client strategic.
• NATO nu dispare. Este prea util și prea integrat.

Dar NATO așa cum îl știam se transformă, iar asta schimbă psihologia alianței, nu doar arhitectura ei.

Criza a reactivat obsesia veche: Statele Unite ale Europei. Strategic, Europa nu a fost niciodată mai aproape de o astfel de logică. Politic și social, nu a fost niciodată mai departe. Un proiect federal ar presupune suveranitate fiscală comună, decizie militară unică, leadership ales direct și un demos european real. Aici Europa se rupe.

Nu există demos european, nu există mandat democratic, iar criza de încredere în elite face orice tentativă de forțare extrem de periculoasă. Evocată de unii, integrarea Ucrainei într-o federație ar amplifica tensiunile, nu le-ar rezolva. Cel mai probabil, Europa nu va deveni „Statele Unite ale Europei", ci o uniune a funcțiilor critice: apărare, energie, industrie, autonomie strategică selectivă. Integrare pe bucăți, nu salt constituțional.

Davos 2026 nu a anunțat o nouă ordine mondială, ci o ordine în tranziție. A arătat că vechea arhitectură nu mai funcționează confortabil și că ajustarea va fi dureroasă. Statele mari își reafirmă puterea. Europa își descoperă limitele. Actorii mijlocii caută autonomie. Pentru România, mesajul este tranșant: simpla absență nu mai este o strategie, iar alinierea automată nu mai oferă protecție. Lumea intră într-o fază în care securitatea, puterea și capacitatea de a funcționa revin în prim-plan. Cine nu este pregătit să gândească și să se poziționeze va rămâne, cel mult, spectator.

Corneliu Calotă