• Tweet

Care este sensul istoriei care se face astăzi? Care sunt forțele care duc spre viitor? Ce este de așteptat? Ce vine de fapt?

Am răspuns, cu o argumentare detaliată în Ordinea viitoare a lumii (Niculescu, București, 2017, ediția a 2-a în 2023) și în The Sense of Our History (Editura Academiei Române, București, 2019). Tezele acestei argumentări sunt: a) sensul istoriei este imprimat de constelația în care intră subsistemul economic, în care îl includ și pe cel tehnico-științific, subsistemul politic, subsistemul militar și subsistemul cultural al societății; b) o „geometrie variabilă a supraputerilor" a preluat conducerea lumii; c) este vorba de supraputeri economice (SUA, China, UE), politice (SUA, China, Rusia), militare (SUA, Rusia, China) și culturale (SUA, China, UE). Sensul istoriei este imprimat de relațiile în care intră supraputerile.

Fiind sub „geometria variabilă a supraputerilor", evoluția lumii din timpul nostru suscită întrebări cu implicații largi: Se schimbă astăzi ordinea lumii? Să încercăm să lămurim lucrurile.

Prin „ordinea lumii" se desemnează regulile unei organizări controlabile, astfel încât să se asigure conviețuirea statelor, popoarelor, culturilor și civilizațiilor. Evident că organizarea a fost posibilă doar asumând unitatea lumii. Tema ordinii s-a impus însă atunci când s-a perceput schimbarea situației date - în Europa, la încheierea Păcii Westfalice (1648). Noțiunea a pătruns în decizii odată cu proiectul lui Woodrow Wilson de a crea Liga Națiunilor, când s-a vorbit de „noua ordine a lumii". Pentru generațiile actuale „noua ordine a lumii" a intrat pe agendă atunci când, în anii nouăzeci, George Bush, împreună cu Mihail Gorbaciov, au propus o ordine a lumii care să scutească de neînțelegerile și conflictele anterioare.

Printre teoreticienii noii situații, Henry Kissinger a echivalat „ordinea lumii" cu reguli stabilite prin acorduri și apărate de forțele cele mai puternice (World Order, 2012) și a ales, între viziunile în concurență, „ordinea westfalică": „principiile westfalice sunt singura bază recunoscută a ceea ce există ca ordine mondială" și, odată cu colonialismul, statele europene și-au răspândit vederile asupra ordinii dintre state în întreaga lume. Dar valori conducătoare ale acestei viziuni, remarca fostul secretar de stat american, sunt puse deja la încercare: Europa unită tinde să pună în paranteză „suveranitatea" statelor, iar „echilibrul puterilor (balance of powers)" preocupă prea puțin.

Henri Kissinger a explorat mulți ani consecințele urcării Chinei la rangul de supraputere. Într-o descriere mai detaliată (vezi Ordinea viitoare a lumii, 2023) am arătat că lumea formată în 1989 - cu globalizarea comercială, aplicarea terapiilor de șoc, extinderea democrației liberale, deschiderea frontierelor, prevalența capitalului financiar, intensificarea schimburilor economice, relativizarea suveranității statelor, o supraputere solitară - s-a încheiat. În jurul anului 2010, odată cu ascensiunea globală a Chinei, s-a intrat într-o lume diferită. A început corectura globalizării chiar în țara în care aceasta a debutat. Democrația liberală a dislocat dictaturi, dar și-a arătat disponibilitatea la crize ca urmare a sărăcirii unei părți a populației și slăbirii statelor. Frontierele s-au deschis, dar mulți oameni s-au pus în mișcare disperați, într-o nouă migrație a popoarelor. Amplificarea schimburilor a asigurat dezvoltarea multor țări, dar bogăția și sărăcia se polarizează din nou. Terapiile de șoc fără stat competent și cultură a întreprinzătorului au dus la distrugeri de capacități. Dezvoltarea se dovedește dependentă de eforturi interne competent conduse, iar statul național își reia rolul. Crizele majore nu se mai rezolvă fără conlucrarea supraputerilor.

Între timp, a devenit tot mai clar că „globalismul" - ideologia ofensivă a nevoii unui centru decizional al lumii - s-a asociat cu improvizația lui Karl Popper a „trecerii lumii de la autoritarism, la democrație" și duc la eșec. Ele nu fac față complexității istoriei. Tot mai multe fapte le contrazic.

De pildă, se ignoră faptul că alegeri periodice au loc în zilele noastre cvasi-pretutindeni. Nu se pot impune țărilor politici decât cu prețul instrumentării lor, iar din simplul fapt că se proclamă alegeri libere, nu rezultă automat că cei aleși nu vor dăuna democrației de îndată ce decid. Astfel de daune au și avut loc, cum se observă ușor. În ultimele două decenii, în unele țări devenite „democrații", autoritarismul a ajuns să fie chiar mai rudimentar decât în alte regimuri. Comportamente autoritare, respectiv democratice ale decidenților au putut exista cu și fără alegeri. Uneori nici alegeri libere nu feresc de autoritarism. Corupția și cleptocrația s-au extins. Se observă că, din cauza slabei calități a celor care ajung la decizii, unele „democrații" de azi nu sunt capabile să rezolve problemele de bază ale vieții oamenilor. Unele țări cultivă, totuși, meritocrația, care le face competitive, în vreme ce altele cad în mediocrații și prostocrații, cu neputințele de rigoare. În sfârșit, în democrații europene de azi a ajuns să domine, cum spun tot mai multe analize, „liberalismul autoritar" - grupuri de inși care profită de libertăți pentru a interzice altor cetățeni drepturi și libertăți constituționale.

Este de la sine înțeles că libertățile, drepturile și democrația sunt superioare oricând autoritarismului. Dar globalismul popperian impus de Joe Biden nu știe nici acum că democratizarea este favorizată mai curând de conlucrarea țărilor, decât de confruntare. Democratizările care s-au atins în era postbelică au avut ca premise conlucrarea. Confruntarea oferă teren noilor politruci și demagogi, iar la democrație duc doar politici ferite de manipulări și aserviri, ce se fac mai nou cu ajutorul mass media și al serviciilor secrete.

În 2025, odată cu înlocuirea confruntării - întreținută de Joe Biden, de care unii nu se pot elibera mental nici astăzi - cu discuția între supraputeri, sub președintele Donald Trump, suveranitatea tinde să revină în relațiile internaționale. Dincolo de contexte, de coloritul retoric și de particularitățile persoanelor, acesta este aici miezul conceptual pus în joc. Democrație și suveranitate statală este acolo unde se respectă conștiința și voința cetățenilor.

Pe acest fond, apar însă afirmații care de care mai fără de suport, care umplu spațiul mediatic. Într-adevăr, Donald Trump i-a cerut comunității internaționale drept de proprietate asupra Groenlandei, a cărei apartenență nu a fost niciodată clarificată, și a spus că nu va folosi forța pentru a-l obține. Luarea sa de cuvânt de la Davos (2026) s-a încheiat cu apelul: „așadar, împreună, cu încredere, îndrăzneală și perseverență, să ne ridicăm poporul, să ne dezvoltăm economiile, să ne apărăm destinul comun și să construim pentru cetățenii noștri un viitor mai ambițios, mai captivant, mai inspirator și mai măreț decât a văzut vreodată lumea". Nimeni de bună credință nu respinge acest apel.

Numai că Emanuel Macron dăduse deja o altă linie de interpretare. Între altele, el a spus că am trăi deja „o schimbare către o lume fără reguli. Unde dreptul internațional este călcat în picioare și unde singurele legi care par să conteze sunt cele ale celor mai puternici. Și ambițiile imperiale reapar. /.../ Aceasta este, de asemenea, o schimbare către o lume fără guvernanță colectivă eficientă și unde multilateralismul este slăbit de puteri care îl obstrucționează sau se îndepărtează de el, iar regulile sunt subminate". Primul ministru al Canadei a susținut că „în fiecare zi ni se reamintește că trăim într-o eră a rivalității marilor puteri, că ordinea bazată pe reguli se estompează, că cei puternici pot face ce pot, iar cei slabi trebuie să sufere ceea ce trebuie".

Îndemnând la realism, cancelarul federal, Friederich Merz, a reușit însă să calmeze oarecum ieșirea în afara faptelor: „Am intrat într-o perioadă a politicii marilor puteri. Ordinea internațională din ultimele trei decenii - ancorată în dreptul internațional - a fost întotdeauna imperfectă. Astăzi, însă, înseși fundațiile ei au fost zdruncinate".

La noi, unii o iau de la început razna papagalicind diferite spuse. Se susține că „mecanismele de securitate construite după cel de-Al Doilea Război Mondial își pierd treptat eficiența, iar dreptul internațional nu mai oferă garanțiile de stabilitate care păreau, până de curând, solide și durabile", simplificând realitatea.

În fața acestor erori - în raport cu faptele, dar și în raport cu logica, ca să nu mai vorbim de erori profesionale - sunt de făcut precizări. Iată primele care se impun.

Nu dispar astăzi nicidecum regulile, nu dispar „ordinea lumii" sau „mecanismele de securitate" a statelor, așa cum sunt, dar câștigă teren o altă ordine, rezultată din evoluția geometriei variabile a supraputerilor. În definitiv, și în ordinea existentă, supraputerile au intervenit în diferite țări, nu o dată. Ordinea existentă, care a început să se retragă, unii o numesc „neocolonială". Eu nu aș fi atât de sever, dar este cu siguranță ordinea „globalismului". Unii dramatizează înlocuirea acestei ideologii, însă, la drept vorbind, nu este de deplâns trecerea ei în muzeu. Trebuie să nu vezi dificultățile vieții și conflictele de azi ca să o regreți.

Președintele american are dreptate când lasă în surdină „dreptul internațional", pe care alții îl confundă și creează neînțelegeri. În fapt, se perorează despre „dreptul internațional" și „legislația internațională" fără a se pune întrebarea simplă: unde sunt acestea? La modul matur, acest drept nu este scris undeva într-un cod organizat și validat după proceduri exigente, pe măsura importanței vitale a subiectului. Personal, cum am mai spus în multe alte locuri, echivalez dreptul internațional cu drept rezultat din date istorice, demografice, culturale, dar nu pretind că acest drept este scris undeva, precum este o constituție. Pe lume sunt acorduri între state, memorandumuri, declarații, există Carta ONU și alte documente, și este bine că există. Numai că dreptul internațional nu se lasă redus la acestea, oricât de importante ar fi ele - și, desigur, sunt. Ar fi cazul depășirii confuziei între dreptul internațional și acorduri de la un moment dat.

Fapt este că, după Al Doilea Război Mondial și „războiul rece", trăim într-o epocă în care aceste războaie nu s-au încheiat cu tratate, precum Primul Război Mondial. Sunt numeroase acorduri, declarații, memorandumuri. Tratatul de la Paris (1947) este tratat de încheiere a păcii, nu de reglare a consecințelor cuprinzătoare ale războiului mondial. Or, dreptul internațional este dreptul relațiilor de ansamblu și al tratatelor elaborate de guverne legitime și validate de parlamente reprezentative. Un președinte de mare putere europeană, jurist constituționalist renumit, a remarcat îndreptățit că ar fi multe de reglat în consecința celor două războaie, dar, în era postbelică, nimeni nu a avut mandat din partea parlamentului țării sale să abordeze, de pildă, teritoriile. Ele nu au fost abordate, iar chestiunea nu poate fi mușamalizată. Ea este dificilă, dar nu va fi pace în Europa fără a o dezlega pașnic, lucid și responsabil.

Mulți speculează în jurul întrebării: s-au înțeles de fapt supraputerile militare asupra reîmpărțirii sferelor de influență? Lipsesc probele, dar mulți se încumetă să presupună că ar fi fost deja adoptată o asemenea înțelegere. Sunt de părere că trebuie să-ți lipsească cunoștințele și imaginația ca să dai răspuns pozitiv la întrebare. În definitiv, istoria nu-l repetă pe Churchill, nu repetă nici acordurile de la Teheran și Ialta sau ceva de acest gen. La discuțiile de la Seoul și Alaska s-or fi luat în mod normal decizii, după cum se vor lua decizii și la discuțiile de la Moscova și Beijing, care se apropie. Dar repetiția a ceea ce a fost în trecut nu a avut și nu va avea loc, din rațiuni pe care le putem detalia. În istorie, este uneori mai ușor să inovezi, decât să repeți.

Oamenii au în fiecare moment o imagine asupra istoriei și judecă evenimente în funcție de ea. Numai că trebuie să rămânem realiști, căci nu se va rămâne la ceea ce este în actualele manuale de istorie. În fapt, istoria războaielor secolului al XX-lea, ale căror încheieri marchează, vrând-nevrând, și epoca noastră, s-a scris în condițiile sigiliilor puse pe rafturile multor arhive. Este clar de pe acum că, prin scrierea istoriei ce vine, nu se modifică în vreun fel distincția între drept și nedrept, bine și rău - nu se schimbă nici responsabilitatea deja stabilită pentru ceea ce s-a petrecut. Dar vor interveni descrieri noi, semnificative. Deocamdată, abia s-au deschis noi arhive la Moscova, Vatican și în alte locuri. Arhive germane mai sunt încă risipite în țări învingătoare în Al Doilea Război Mondial. Practic, în multe țări, mai sunt arhive de investigat. Președintele american cerea justificat deunăzi să se vină la realismul faptelor istorice. O nouă generație de jurnaliști și scriitori europeni întreabă deja de ce nu se merge până la capăt cu lămurirea omorârii de oameni în război. De ce, în definitiv, nu se abrogă până la capăt Pactul Ribbentrop-Molotov? Este clar că generații actuale, mai ales cele care urcă pe scenă, vor rescrie istoria.

Niall Ferguson, cel mai prolific istoric al timpului, a dovedit pe baza arhivelor că Primul Război Mondial nu a izbucnit din cauza Germaniei. (The Pitty of War, Basic Books, New York, 1998), cum s-a învățat la istorie. Și la noi, Florin Constantiniu, cel mai cultivat istoric postdecembrist, a propus elaborarea unei „istorii sincere" (O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, București, 2011). Este clar că istoria propagandistică, care a intrat în reflexe, și cu atât mai mult istoria liricoidă și de mieunat a unora, nu sunt istorie, decât pentru cine se mulțumește cu altceva decât adevărul.

În acest context, România nu are nimic de pierdut în actuala evoluție din geometria variabilă a supraputerilor. Ea are însă a-și aduna cât mai repede energiile printr-o „democratizare curată" - ca să reiau formula neîntrecută de la Alba Iulia (1918) - în dreptul unor proiecte de efectivă modernizare, aducând la deciziile țării oameni cultivați și capabili și cooperând cu Statele Unite ale Americii și cu fiecare dintre supraputerile lumii. România este dezavantajată nu de evoluția lumii, cât de lanțul funest alcătuit în ultimele două decenii din „președinția africană" care o controlează și „democrația mută" care a ocupat-o, din căutarea de către destui „intelectuali" a stăpânului, în locul rezolvărilor în interes public, din minciuna devenită „a doua natură" la decidenți și confuzia organizată a valorilor.

Cum arată geometria variabilă a supraputerilor în lumina noilor fapte legate de Venezuela și Groenlanda? Fac câteva observații.

„Ordinea lumii" nu dispare - în definitiv „regula lipsei de reguli" nu o îmbrățișează nimeni. Dispare însă justificarea oportunismului, care alimentează multe capete preocupate de găsirea nodului în papură și de ceea ce nu se poate face, în loc de provocarea la gândire, libertate și inovație care vine din realități.

Nu s-au modificat supraputerile, dar sunt tendințe care vor aduce schimbări în constelația lor. În anii ce vin, vom trăi ascensiunea Indiei și Germaniei. Își vor mări ponderea și rolul în lume Brazilia, Turcia, Polonia, Israelul și lumea arabă. Dacă nu revine la democrație - față de cetățeni, față de țările componente și față de lume - Europa va persevera în dificultăți și în crize.

În economie, țările vor plăti din greu dacă nu renunță la discriminări. Nu doar economiile cărora li se aplică sancțiuni, dar nici economiile care le aplică nu rezistă indefinit și nu au cum să fie competitive. Nu numai tehnologiile, ci și materialele capătă importanță esențială. „Globalismul" este infirmat și se înlocuiește treptat, dar „globalitatea" sau faptul că suntem dependenți unii de alții și împărțim, ca oameni, aceeași planetă, rămâne o realitate a vieții, iar din politica „globalizării" rămâne ideea de a stabili tarife vamale în funcție de interesul propriei țări.

Inteligența artificială cucerește noi teritorii și provoacă tradiții după tradiții. Are loc o vastă reprofilare a forței de muncă. Trecerea la exploatarea mecanicii cuantice, a biologiei sintetice, a nano-științelor vor departaja societăți întregi. Numai cine poate integra democratic oamenii în această dezvoltare vertiginoasă va putea fi competitiv. Pericolul modificării arhivelor cu inteligența artificială este deja semnalat. Deocamdată, însă, pericolul mare rămâne cecitatea și cu ea, pericolul asaltului minților scurte și strâmte la decizii.

Continuă infirmarea politicii internaționale a „globalismului" lui Joe Biden prin discuții între supraputeri, puteri și statele lumii. Nu va fi o lume fără reguli, ci o lume în care suveranitatea statală și tratatele elaborate de guverne legitime și validate de parlamente reprezentative își vor spune crescând cuvântul. O lume în care dreptul internațional la propriu, ca drept al tratatelor, va începe să conteze. Democrația își va continua criza în Europa câtă vreme nu se va renunța la segregările ce fac să fie considerați „extremiști" cetățeni care respectă constituția democratică, dar critică stările în care decidenții actuali au adus societățile.

Dronele și rachetele de ultime generații au schimbat desfășurarea războiului. Iar trecerea la arme sonice și supersonice o schimbă încă o dată. Va fi o competiție pentru ocuparea de puncte strategice, militare în primul rând, pe continente, dar și în Arctica și în Sud. S-ar putea ca la conjuncția celor trei supraputeri militare, pe sub strâmtoarea Behring, cele două continente, Asia și America de Nord, să fie legate și terestru. Gheața se va topi tot mai mult.

Cultural vorbind, crește importanța inovației conceptuale și vor câștiga în competițiile lumii cei care o cultivă organizat în societatea proprie. „Libertatea creativă" se cuvine încurajată de pe acum - ceea ce va impune reconsiderarea cuprinzătoare a registrului cooperărilor internaționale și a politicii dezvoltării. Cum observa un clarvăzător ministru francez al educației, va începe reconsiderarea opțiunilor cognitiviste și punerea educației pe alte fundamente.

Andrei Marga