• Tweet

Decizii rezultate din ignoranță, lăcomie sau rea credință, cu consecințe dăunătoare pentru comunități întregi, nu sunt ceva nou în istorie. Doar că acum se petrec mai des, la nivele înalte, cu „justificări" superficiale. Să reflectăm la câteva.

Asemenea altor țări din zonă, România a aplicat privatizarea economiei, dar a făcut-o în forma jafului și a lichidării, astfel că și-a destrămat pe generații o industrie semnificativă. După 1989, s-a adoptat o Constituție de stat de drept democratic, dar, din 2004, încălcările drepturilor și libertăților, deja de la vârful statului, sunt aidoma celor din ani de tristă amintire. Se și recurge la vederi ale acelor ani.
Rezultatul nu putea fi decât criza durabilă. Acum, răspunderea pentru privațiuni pricinuite populației de incompetența decidenților se aruncă pe alți umeri. „Putin e de vină!" - declara suficient „președintele" actual. Noroc că nu altcineva decât Jerome Powell, liderul Federal Reserve (Washington DC), a precizat: inflația, scumpirile, criza energiei sunt dinaintea incursiunii în Ucraina și au rezultat din decizii interne.

În pofida avertismentelor multora, începând cu Helmut Schmidt, în loc să reducă discrepanțele de dezvoltare dintre țările componente, Uniunea Europeană a fost plasată pe calea extinderii, fie și în dauna integrării. Criteriile de compatibilitate sunt puse în cui. Iar azi, pe scenă sunt o birocrație greoaie și fără viziune și un război pe care îl decontează practic fiecare european.
Pandemia a alarmat, firește. Dar, în loc să fie lichidată printr-o cooperare matură, a fost exploatată pentru stoarcerea de venituri și restrângerea de drepturi și libertăți. În absența capacității de a negocia, s-a trecut la sancțiuni în relațiile dintre state, prin care, fără să se obțină ceva, se păgubesc multe țări.

Să luăm, în sfârșit, exemple din viața actuală. În diferite țări, se fac erori de diferite grade. Dar, în locul asumării frontale a corecțiilor, se recurge la clișeul „peste tot sunt nemulțumiri", sub paravanul căruia se poate face orice. Inclusiv rămânerea cu brațele încrucișate!
În mod stupefiant, după ce nu a dezlegat litigii locale, ICCJ din România a fost pusă să judece crime de război din Ucraina. Nu insist aici asupra faptului sezizabil că sunt relativ puțini cei care știu ce înseamnă noțiunea. De altminteri, să ne amintim cât s-au ostenit judecătorii foarte calificați de la Nürnberg din 1947 să stabilească răspunderea Wehrmacht-ului pe frontul din Răsărit! Mă întreb însă, ca mulți alți concetățeni: chiar vor decidenții României actuale să facă țara de râs? Nu ar fi cazul să afle că istoria nu se sfârșește cu nimeni?
Sunt doar câteva exemple de decizii funeste dintr-o listă lungă. Cine răspunde?

Deocamdată, ca urmare a unor astfel de decizii, se trăiește în multe țări cu nesiguranțe, nemulțumiri și erori. Pe deasupra, cum constatam în alt loc (A. Marga, Reclădirea eticii, 2022), s-a instalat obișnuința cu decizii eronate.
Lucrurile sunt împinse astăzi spre trei praguri noi. Sub deviza democrației, inși nimeriți în funcții o îngroapă - din nepricepere și incultură - în vreme ce indiferența ocupă teren. Se sapă deja la bazele unității lumii, pentru scindarea acesteia în sfere de viață distincte. Acum se vrea și strivirea Jocurilor Olimpice, încât anii treizeci și „cortina de fier" încep să pară doar prefețe. Amenințarea nucleară nu mai este doar articol în strategii pentru amenințări existențiale, ci alternativă de decizie.
E dificil să faci comparații în istorie. Uneori însă trebuie luat notă de ceea ce se petrece, iar comparația, fie și implicită, este inevitabilă. Astfel, dacă privim profilul multor decidenți, este clar că originea neajunsurilor majore este volatilizarea răspunderii.
Este vorba de volatilizare în dublu înțeles: moral-civic și instituțional. De altfel, răspunderea moral-civică este azi flască, aidoma unui elastic uzat. Cât despre tragerea la răspundere juridică, instituțională a decidenților, la ea se ajunge rar.

De răspundere se și fuge. Iar pentru aceasta se inventează continuu căi.
Se fuge de răspundere exaltând obligațiile funcției. Cum se știe, la proces, Adolf Eichmann a invocat „îndeplinirea obligațiilor". Aceasta nu l-a scutit de răspundere juridică pentru ceea ce a făcut. Manevra sa are însă urmași care cred că peste funcțiile lor nu există prevederi normative și instanță de judecare. Nu se înțelege că birocrația poate fi copleșitoare, dar răspunderea decidentului de a croi căi avantajoase pentru oricare om rămâne intactă.
Se fuge de răspundere prin mediatizare intensă. Se și stimulează implicarea mass media în propaganda deciziilor oneroase și se creează o inflație de falsuri, pentru a pretinde apoi că publicul însuși a vrut acele decizii.
Se fuge de răspundere invocând ceea ce ar fi comis adversarul. Fără a se privi în oglindă, unii își diabolizează rivalul absent. Nu se știe ce cugetă acela, dar se vorbește în locul lui.
Se fuge de răspundere invocându-se fie că situația este complexă, fie că alții dictează, fie că cetățenii nu ar fi la înălțime, fie că răuvoitorii s-au înmulțit. Sofismul luării explicațiilor drept justificări este tot mai răspândit.
Se fuge de răspundere invocând împrejurarea că, în sistemele democratice, răspunderea se dispersează, iar cea personală se diluează. Este uimitor să vezi iarăși inși care consideră că decizia lor ar fi justă doar pentru că a fost agreată de mulți. Rareori sofismul ad populum, care derivă adevărul sau dreptatea din mulțimea aderenților, a ajuns la o asemenea răspândire.
Unii fug de răspundere pretinzând că ei ar oferi un viitor mai bun decât rivalii. Întrucât democratizarea este acum urgența, tot felul de impostori se cred superiori rivalilor prin faptul că vorbesc despre democrație. Această vorbire i-ar legitima. Avem și aici tot un sofism - deducerea de fapte din simple promisiuni sau asumpții,

Îndatoririle pot fi impuse sub amenințarea sancțiunilor, dar răspunderile rămân în seama convingerilor. Nu poate fi răspundere unde persoana nu este convinsă de valori - de pildă, că a fi corect în relații cu ceilalți este condiție a cetățeniei. Or, azi, destui probează că valorile îi lasă reci.
Dar chiar și în aceste împrejurări, mai rămâne, totuși, o instanță moral-civică de control al răspunderilor - consecințele în viața comunității. Pentru mințile lucide, autoflatările sunt goale câtă vreme în jur viața se degradează. Rămâne, desigur, și o instanță de drept - tragerea la răspundere instituțională.

Ca generații, suntem într-o situație istorică cu două paradoxuri.
Primul paradox derivă din situația culturală. Pe de o parte, s-a pierdut din forța de motivare a moralei religioase. Nu trăim o epocă în care tăria convingerilor religioase să mai fie suficientă pentru ca destui oameni să-și asume răspunderea de sine, de ceilalți, de ceea ce este în jur. Pe de altă parte, oamenii își fac istoria, iar cum sunt ei, așa este și societatea în care trăiesc. Dumnezeu este în lume, dar a lăsat în seama oamenilor să-și facă viața și să răspundă de ce fac.
Al doilea paradox derivă din selecția decidenților. Pe de o parte, răspunderea este mai mare azi, lumea devenind mai complexă și pretinzând decidentului mai mult. Pe de altă parte, la decizie ajung pe scară largă inși fără valoare, corupți și instrumentabili. Trăim situația în care meritocrația a cedat grav în fața mediocrației și chiar a prostocrației.
Nu se poate discuta realist răspunderea fără a avea în vedere faptul că în constituțiile moderne avem un veritabil catalog ce prevede libertățile și drepturile fundamentale ale fiecărui om și cetățean. Acesta le-a asigurat mereu societăților moderne dinamismul și superioritatea.

Este destul? Crizele multiple, economice, de raționalitate, de legitimare, de motivație în care s-a intrat atestă că nu este! Cum a observat cu ani în urmă Joseph Ratzinger, nu există și un catalog al îndatoririlor omului și cetățeanului, iar faptul se resimte în scăderea răspunderii.
Dar chiar dacă ar exista și acest al doilea catalog, două aspecte importante cer atenție. Am în vedere extinderea ariei responsabililor și creșterea răspunderii celui care-și asumă să conducă.
Într-adevăr, răul nu ține doar de inima omului și de retragerea lui Dumnezeu din treburile lumii. Răul este prezent în lanțul de acțiuni care duce la un fapt (Adi Ophir, The Order of Evils: Toward an Moral Ontology, 2005). De pildă, aria răspunderii în cazul afectării libertăților și drepturilor și al degradării include mai mulți cetățeni. Este vorba de cei care decid, de cei care nu-i controlează pas cu pas, de cei care i-au votat sau numit, de cei care le-au făcut mediatizarea și propaganda și de alții.
Numai că răspunderea este diferențiată. Cel care a fost păcălit să-și dea votul nu are aceeași răspundere cu decidentul care afectează libertăți și drepturi, distruge industrii și instituții și duce societatea în crize. În alte cuvinte, răspunderea nu este doar distribuită pe mulți umeri, ci este și verticalizată.

Altfel spus, răspunderea unui decident nu este alături de răspunderile celorlalți, ci ea include tot ceea ce se petrece în aria acțiunii sale. Decidentul este responsabil pentru tot și toți. Altfel, nu este nevoie de decident.
Pentru un decident normal înzestrat și cultivat, a fi responsabil înseamnă a te îngriji de cei din jur și a căuta să previi, cu orice cost personal, suferințele și pierderile într-un lanț care te include. Iar dacă această morală nu există, atunci le revine instituțiilor sarcina de a trage la răspundere impostorul care a ajuns să fie ales.
Când lanțul este scurtat, apar ideologii. Nu se ajunge la răspundere, bunăoară, prin oportunism („așa este la noi, căci nici la alții nu-i altceva!"), prin darwinism social („îmi văd de mine, nu-mi pasă de altceva!"), prin suficiență („suntem oricum superiori rivalilor!") și prin privarea relațiilor de morală („contează ce aranjăm!"). După cum nu duce la răspundere nici mesianismul politic („noi suntem chiar pe sensul istoriei").

Spre a preveni ideologiile, un confrate recomandă un nou iluminism, axat pe combaterea asimetriei rolurilor din societate (Marcus Gabriel, Moralischer Fortschritt in dunklen Zeiten. Universale Werte fur 21. Jahrhundert, 2020). Numai că este nevoie și de un iluminism al ocupării rolurilor, care să le repună în legătură cu răspunderea verticalizată. Doar unde este verticalizare - adică răspundere pentru tot ceea ce este în aria respectivă - este de fapt răspundere.
Societățile de azi depind de funcționarea statului și a celorlalte instituții, iar acestea depind, la rândul lor, de răspunderea politică. Aceasta ar trebui să intereseze mai mult, căci absența ei are efecte puțin spus dramatice.
Și răspunderea politică poate fi examinată distinct. Astfel, „cineva - subiectul - este responsabil pentru ceva - obiectul, în raport cu ceva - un standard normativ, în fața cuiva - o instanță de justificare, privind în trecut sau față de viitor - un reper temporal, față de cineva - adresanții, cu o orientare determinată într-un context social" (Valentin Beck, Eine Theorie der globalen Verantwortung. Was wir Menschen in extremer Armut schulden, 2016,p.40). În fața neajunsurilor, este de întrebat totdeauna: Cine răspunde? Care este aria mandatului său? Care este instanța în fața căreia se răspunde? Întrebările sunt precise și au nevoie, în fiecare caz, de răspunsuri precise.
La începutul perioadei postbelice a fost limpede că societățile moderne au dobândit mijloace de distrugere fără precedent. S-a și propus atunci elaborarea unui Tractatus, care să plaseze răspunderea în centrul eticii (Hans Jonas, Das Prinzip Verantwortung. Versuch einer Ethik fur die technologischen Zivilisation, 1979). Imperativul categoric al eticii lui Kant - „acționează astfel încât maxima conduitei tale să poată trece drept lege a conduitei tuturor" - a fost reformulat astfel: „acționează astfel încât efectele acțiunii tale să fie în acord cu permanența autenticei vieți umane pe Pământ".

În ultimele decenii, s-au și indicat locuri din care răspunderea politică nu mai poate lipsi. „Demnitatea umană" și „dreptatea" intră în „răspunderea socială a întreprinderii" (Reinhard Marx (Das Kapital, Ein Plädoyer fur den Menschen, 2010). Este în răspunderea decidenților „restaurarea unei democrații lizibile pentru toți" (Jean-Pierre Chevenement, Un defi de civilisation. La seule strategie pour la France, 2016). Este indispensabilă „etica răspunderii" pentru lumea vieții oamenilor, mediul înconjurător și lumea de dincolo (Hans Küng, Projekt Weltethos, 2002). S-a arătat că „a nu acționa cu rațiune (Logos) contrazice esența lui Dumnezeu" (Benedict al XVI-lea, Glaube und Vernunft. Die Regensburger Vorlesung, 2006), atrăgându-se atenția că și conceptele se cer asumate responsabil.
Între timp, este de completat lista locurilor din care răspunderea politică nu mai poate lipsi cu învățătura pandemiei - anume, că ignorarea forței naturii este contraproductivă și se plătește (A. Marga, Lecțiile pandemiei, 2020). Iar, mai nou, războiul din Ucraina adaugă învățătura că a amâna rezolvări, din comoditate sau din desconsiderarea celuilalt, este nu numai imoral, ci și periculos.
Dacă vrem societate modernă, atunci fiecare cetățean are a-și lămuri răspunderea ce-i revine. Aceasta nu se împarte ca o marfă. Ea cade complet pe umerii celui care decide. Apoi, cade în bună măsură pe umerii fiecăruia. Oricum, câțiva pași sunt de făcut.

Este vorba de a reformula încă odată imperativul categoric al eticii. Propunerea mea este următoarea: „Acționează astfel încât efectele acțiunii tale să fie în acord cu permanența autenticei vieții umane pe Pământ și să poți răspunde, la nevoie, în orice clipă, în fața oricui, de ceea ce s-a petrecut în raza acțiunii tale". Cum am mai argumentat în alte locuri, numai democratizarea și meritocrația pot scoate din criză societățile actuale, aducând, firește, la decizii oameni competenți și responsabili!

Este vorba apoi de aplicarea unui pachet de măsuri. Am în vedere: a) completarea libertăților și drepturilor din constituții cu catalogul îndatoririlor civice; b) reglementarea, dacă nu a ceea ce este imperativ să facă cei care vor să fie decidenți, cel puțin a ceea ce este prohibit; c) reorientarea spre cultivarea răspunderii, pe fondul cultivării libertăților și inițiativei; d) tragerea la răspundere instituțională a deținătorilor de roluri de decizie conform verticalității răspunderii.
Nu ar trebui absolvit de răspundere cel care distruge acumulările din comunitatea sa, cel care duce la degradare economia și libertățile, bunăstarea și sănătatea oamenilor din societatea respectivă, pentru ca apoi să dea vina pe alții. Cel care își asumă conducerea unei instituții, a unei comunități, a unei țări, are de răspuns plenar și continuu de întreg.

Andrei Marga