• Tweet

Se vorbeşte, se scrie despre declanşarea celui de-al treilea război mondial. Dar conceptul pare inadecvat, imprecis. Prin invadarea Ucrainei de către Rusia (provocată) nu a început cumva războiul total al hegemonului chiar împotriva Rusiei? Este oare cumplitul război în curs de la graniţele noastre, cele de uscat şi cele maritime, doar preludiul unui conflict mult mai mare, care poate deveni chiar un război mondial? Un război total împotriva Rusiei poate fi câştigat fără a declanşa un război mondial, chiar unul nuclear? În orice caz, în conflictul regional din Ucraina sunt număraţi deja sute de mii de morţi şi de răniţi, vreo 10 milioane de ucraineni şi ruşi (din Donbas) au plecat în bejenie prin Europa, în Rusia, în Ucraina centrală şi occidentală, mai puţin lovită de război.

Cu excepţia Regatului Unit până de curând, Statele Unite nu au aliaţi, ci doar vasali. Prin NATO (militar) şi prin UE (economic), prin celelalte organizaţii globale, SUA îşi controlează vastul imperiu. Un imperiu mai întins decât Imperiul Roman la apogeu. Statele Unite, fosta „republică imperială" (Raymond Aron), seamănă ca o reîncarnare cu Imperiul Roman, care şi el se baza pe armată şi războaie. La ţările cuprinse în NATO sau în UE, Occidentul, se adaugă Japonia, Coreea de Sud, Taiwanul (teritoriu recunoscut şi de SUA ca aparţinând Chinei), Israelul.

Odată cu ieşirea Marii Britanii din UE şi multiplele, insurmontabilele probleme cu care aceasta se confruntă, chiar Regatul Unit se vasalizează, îşi pierde din aura de egalitate, chiar de superioritate, cu centrul. Ca şi Franţa începând cu preşedinţia lui Nicolas Sarkozy, care a reintegrat comandamentul NATO pe care-l părăsise Charles de Gaulle în 1966. E adevărat că deocamdată nu există baze americane pe pământ francez. Se ştie că SUA dispun de cca 800 de baze militare în toată lumea.

Despre cele 14 ţări din Europa de Est - Cehia, Ungaria, Polonia (integrate în NATO în 1999); Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România (în 2004); Slovenia şi Slovacia (în 2009); Albania şi Croaţia (în 2017); Muntenegru şi Macedonia de Nord (în 2020) - care s-au alăturat NATO după căderea comunismului nu e mare lucru de spus. Ele au devenit repede teritorii fără identitate, conduse direct de la centru de oligarhi şi generali, şi la faţa locului de ofiţeri de rangul doi, ca David Muniz în România, nici măcar de diplomaţi de carieră. Politicienii, preşedinţi şi prim-miniştri, Parlamente şi guverne, justiţia, serviciile de informaţii, mass-media amintesc frapant de „satrapiile" din adâncul istoriei, de „mărcile", „paşalâcurile", garnizoanele imperiale. România e şi ea, din nou, ca Dacia pentru Imperiul Roman, un „limes", o margine fortificată, o „Ucraina".

Tot imperiului, chiar nucleului dur - pentru că vorbesc aceeaşi limbă, engleza, şi au aceeaşi cultură -, îi aparţin şi Canada, Australia şi Noua Zeelandă. Cele trei, plus SUA şi Regatul Unit compun The Five Eyes, cu alte cuvinte, serviciile de informaţii ale acestor state sunt integrate. Imperiul e estimat azi la peste 1 miliard de suflete (1,3 miliarde?). De cealaltă parte, în lumea B, doar China, India, Rusia şi Iranul depăşesc binişor 3 miliarde de oameni. La care se adaugă o bună parte a Africii, o parte a Americii de Sud, multe ţări din Asia.

Dar imperiul american, compus în principal din America de Nord (fără Mexic, aparţinând mai degrabă lumii B), noul Imperiu Roman de Apus, şi din noul Imperiu Bizantin, UE, e mult mai unitar, mai concertat şi încă în prezent mult mai dezvoltat, mai avut. Comparaţiile cu Imperiul Roman şi cu Imperiul Bizantin pot fi dezvoltate pe larg. La fel ca Imperiul Bizantin, UE, bătrână şi înlesnită, nu are armată operaţională proprie (doar cea a Franţei), stăpâneşte prin bani, şantaj şi intrigi. În schimb, UE are o „armată" de birocraţi la Bruxelles (noul Constantinopol), plătiţi „imperial".

Imperiul american deţine dolarul, moneda de schimb mondială începând din 1945, când dolarul a înlocuit lira sterlină a fostului Imperiu Britanic, „exorbitantul privilegiu". Imperiul mai are sub control şi toate conglomeratele şi organizaţiile globale de azi: ONU, OCDE, OMC, OMS, Banca Mondială, FMI, Wall Street-ul şi City-ul londonez, miriade de ONG-uri. BRI (Banca Reglementelor Internaţionale) şi Fed (Federal Reserve) aparţin unor entităţi private ale Marii Finanţe.

De celalată parte, faţă în faţă cu organizaţiile imperiului, stau în lumea B: Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai, condusă în principal de China, Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (Rusia, Armenia, Belarus, Kazahstan, Kirghzistan, Tadjikistan), condusă de Rusia, o alianţă militară a Eurasiei al cărei tratat are un articol 4 asemănător cu articolul 5 din Tratatul NATO, Drumul Mătăsii, iniţiat de China, şi alte organizaţii, printre care unele sunt şi financiare, centrate pe Asia. Mai există BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), la care vor să adere Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Turcia, Iran etc.

Rusia e ţara cu cele mai mari resurse de pe glob (gaz, petrol, grâu şi alte produse agricole, îngrăşăminte chimice, multe metale rare indispensabile industriilor de azi etc.), iar China e de departe cel mai mare producător, „uzina lumii". O mare problemă pune interdependenţa economiilor americană şi chineză.

Rusia, care-i face război Ucrainei, îndrăzneşte, de fapt, după 70 de ani, să-i facă război imperiului. La prima vedere, şansele Rusiei la o victorie ar fi nule. Atâta doar că, pe lângă colosalele ei resurse naturale, Rusia e cea mai întinsă ţară de pe Pământ şi are o armată regulată de peste 1 milion de oameni. O armată care se poate compara cu cea a imperiului. În plus, Rusia deţine tehnologia armelor hipersonice, de care deocamdată imperiul nu dispune. Avanataj incomensurabil, asemănător cu deţinerea bombei atomice de către SUA pentru câţiva ani după cel de-al doilea război mondial (1945-1949).

Cei care „văd" o victorie a Ucrainei în războiul cu Rusia par să deţină nişte informaţii care nu sunt la îndemâna majorităţii observatorilor. Asta dacă nu au căzut într-o fantezie periculoasă sau dacă nu sunt decât nişte banali propagandişti. Oare aceşti „vizionari" au în „vedere" o continuare fără termen a războiului din Ucraina, pe modelul Afganistan, sau chiar mai mult, o extindere a războiului şi pe alte fronturi în jurul Rusiei?

De la preşedintele Ronald Reagan (republican), în anii '80, şi până azi, la preşedinţia foarte controversată a lui Joe Biden (democrat), gruparea neoconservatorilor (a „straussienilor") nu a fost niciodată mai puternică, mai bine înşurubată la Casă Albă şi la Departamentul de Stat. E posibil ca neoconservatorii să nu controleze la fel de bine şi Pentagonul. S-a văzut asta în ultimele declaraţii de la Davos ale lui Henry Kissinger, care este şi o voce a deep state-ului american.

Neoconservatorii vizează dintotdeauna să cucerească Rusia, s-o împartă în câteva state mai mici, mai uşor de controlat şi de exploatat. Aşa cum au procedat şi în Iugoslavia. Ei nu-şi pot permite să rateze ocazia pe care le-o oferă războiul pe scară mare din Ucraina pentru continuarea proiectelor lor hegemonice. E greu de crezut că nu vor încerca mai mult şi că nu au în plan să pornească şi alte războaie. Războiul imperiului condus de neoconservatorii americani e, de fapt, un război pentru resurse, aşa cum au lăsat să se înţeleagă programele neoconilor din ultimii 40 de ani.

Sunt ţinute la foc mic şi multe alte conflicte la toate frontierele Rusiei, în Asia Centrală, de exemplu. O lovitură indirectă dar foarte puternică împotriva Rusiei poate fi şi un atac israelian asupra Iranului. Un atac în care se pot folosi şi arme nucleare. În Belarus şi în Kazahstan, Occidentul, imperiul a încercat nişte revoluţii colorate care au eşuat. Un conflict al Poloniei (NATO) cu Belarus e şi el pe listă, şi nu e complet de exclus. Polonia, în numele istoriei sale, are propensiuni teritoriale nu numai în Ucraina occidentală, ci şi în Belarus, de la care ar revendica teritorii, plus interesul declarat pentru Kaliningrad. Nici pacea din Marea Nordului şi Marea Baltică nu e asigurată.

De asemenea, pornind de la diferendul legat de Insulele Kurile şi de la alte neînţelegeri, relaţiile ruso-japoneze (Japonia e protectorat american) nu sunt dintre cele mai bune. Georgia, alături de Ucraina, doreşte şi ea integrarea în NATO şi în UE, şi este foarte susţinută de Occident. Transnistria e un alt conflict îngheţat care o implică direct pe Republica Moldova, şi deci şi pe România. Rusia ar intenţiona să ocupe şi să anexeze Odesa şi regiunea ei, proiect inacceptabil pentru SUA, Marea Britanie, Israel şi România. Pe lângă Odesa, ruşii vor să controleze şi Gurile Dunării, să anexeze de la Ucraina Bugeacul, vechi pământ românesc. După ce a ocupat Insula Şerpilor, tot străvechi pământ românesc.

Imperiul a făcut planuri de mult şi pentru împărţirea Chinei, aşa cum a făcut şi pentru divizarea Rusiei. E totuşi puţin probabil să pornească în acelaşi timp un nou conflict în Marea Chinei. Dar conflictul poate fi declanşat de China dacă aceasta găseşte că ar fi oportun să recupereze Taiwanul. Recentul AUKUS (Australia, UK, US) e o asociere care anunţă un conflict de mari proporţii în Pacific în următorii 10 ani.

Stând strâmb şi judecând drept, la un război mondial se poate ajunge doar prin acumularea unor greşeli enorme ale liderilor celor două lumi, A şi B. Deocamdată, proiectul pare a fi doar al hegemonului, al lumii A: un război total împotriva Rusiei. Războiul din Ucraina pornit de Rusia este doar începutul? Va răspunde Rusia cu deNATOizarea Europei (alungarea NATO din Europa) începând cu România şi Bulgaria, aşa cum s-au exprimat Vladimir Putin şi Serghei Lavrov în decembrie 2021 şi în ianuarie 2022? În 1980, înainte de Războiul Stelelor cu Rusia al lui Ronald Reagan, Hollywood-ul produsese filmul The Empire Strikes Back („Imperiul contraatacă").

Petru Romoşan