• Tweet

Pe data de 24 martie 2022, la Bruxelles, Președintele SUA, Joe Biden, a descins, în calitate de lider global autoproclamat, pentru a avea întâlniri la nivel înalt cu reprezentanții statelor NATO, UE și G7, după ce cu o zi înainte anunțase nașterea unei noi ordini mondiale americane din cenușa vechii ordini... tot americană.

Vechea ordine americană, neoliberală și neoconservatoare, disciplinase, cu prețul sângelui și cu sprijinul involuntar al internaționalismului bolșevic, haosul rămas după decesul ordinii mondiale europene de tip colonial-conservator. Ambele fuseseră ordini seculare inspirate de cultura creștină a protagoniștilor globali, având în centrul său conceptele „pământului făgăduit", al damnării și salvării, al Mântuitorului și al poruncilor divine. Diferența a constat în aceea că europenii, în majoritate catolici și ortodocși, fideli ai Dumnezeului milostiv din Noul Testament, și-au promovat ordinea cu argumentul ipocrit al milei și al iubirii față de popoarele „înapoiate" pe care le-au colonizat într-un cadru „multilateral" numit „concert al națiunilor", în timp ce americanii, la origine europeni protestanți, adepți ai Dumnezeului războinic și răzbunător din Vechiul Testament, au creat o ordine cinică, circumscrisă de logica exclusivistă a puterii, preferabil unipolare, potrivit căreia cele mai vaste libertăți puteau fi practicate în baza regulilor definite și aplicate potrivit cu rațiunea... celui mai puternic („tablele legii americane" și „pax americana").

Prin declarația sa de ultimă oră, Președintele SUA a admis că această ordine a ajuns a fi obsolită, neviabilă și de neapărat, anticipând că viitoarea ordine va costa, de asemenea, vieți, sânge și suferințe (ceea ce deja se vede), precum și că va fi tot o ordine condusă și, se subînțelege, creată de America. Această ordine americană după ordinea americană, care va deveni, desigur, „noua normalitate", sugerează că „marea resetare" va avea natura unei „revoluții ghepardiene", respectiv va face ca totul să se schimbe pentru ca totul să rămână neschimbat.

SUA este, așadar, pornită să demoleze lumea pe care ea a creat-o („Lumea creată de America", este titlul unei faimoase cărți a neoconservatorului american Robert Kagan, fondatorul „Proiectului pentru un nou secol american") pentru ca, din molozul rezultat, să se ridice o altă lume cu o arhitectură tot de concepție americană. Avem de a face cu o expresie a teoriei „deconstrucției constructive", pe care un alt mare politolog, de astă dată rus, Serghey Karaganov o evocă pentru a descrie strategia actuală a „Rusiei putiniste". Potrivit lui Karaganov, refuzată, bruscată și umilită de occidentul euro-atlantic, Rusia își demolează instituțiile create în încercarea de a-și asuma o identitate compatibilă cu valorile occidentale, după decesul ordinii mondiale bipolare, pentru a deveni, în acord cu tradițiile sale, stâlp de rezistență al unei ordini orientale.

Contrar aparențelor, Rusia și SUA se află, așadar, pe drumuri convergente (să revină, oare, „teoria convergențelor" formulată în anii Războiului rece, de Herbert Marcuse?), fiecare dorind să moară spre a renaște tot ca actor global, dar cu chip mai asiatic. În încercarea de a decupla lumea „dictaturilor putiniste" de cea a „democrațiilor soroșiste", așa cum și Imperiul roman a fost împărțit în două atunci când un singur împărat nu îl mai putea conduce în forma lui integrală, Joe Biden creează, fără să știe, o ordine putinistă în partea de imperiu rezervată puterii americane; în timp ce Vladimir Putin remodelează Rusia pentru a o integra cât mai bine în alianța strategică cu China, dar și cu celelalte puteri asiatice. „Secolul Asiei" pare a se ridica precum un nor care acoperă lupta dintre fragmentele în care s-a rupt Europa cea Mare, de la Bering la Bering. Pe porți diferite, Rusia și SUA intră în „secolul Asiei"; ceea ce, fiecare în felul său, amândouă au dorit să îl evite.

În cazul vechii ordini europene și a celei vechi (în prezent muribunde) americane, pacea lumii ca obiectiv suprem al oricărei ordini mondiale, a fost concepută prin organizarea raporturilor între actorii statali și nestatali, precum și a legăturilor lor cu bunurile constitutive ale naturii înconjurătoare, potrivit concepțiilor culturale determinate de convingerile lor moral religioase (în speță iudeo-creștine); convingeri avându-și originea în modul de organizare tradițională a familiilor lor, la rându-i influențat de variabilele geografiei, care le-a calibrat viața cotidiană. Respectivele concepții au reușit să se impună, însă, numai întrucât promotorii lor, veri culturali, ambii membri ai marii familii creștine, au avut la dispoziție superioritatea în materie de putere: economică, militară, politică, demografică (demografia este „mama istoriei") și cultural-morală (a se vedea, de pildă, forța de atracție a „visului american").

Dacă „pax americana" se transformă din ordine în dezordine și se cere înlocuită este, în mod normal din două motive: prin instrumentele sale specifice, de acum prea mult uzate, inclusiv ca urmare a neîncrederii crescânde a lumii în justețea, aplicabilitatea și durabilitatea regulilor jocului pe care le-a stabilit, America nu mai oferă criterii de coeziune ansamblului mondial și nu mai poate asigura pacea (exemplul suprem la zi este războiul din Ucraina, dar și cele întâmplate în Irak, Afganistan, Libia, Siria etc.); America nu mai deține puterea materială, concretă, efectivă și eficientă cu care să își impună și apere modelul. Un model, altădată aflat la originea unui adevărat „imperialism cultural", astăzi devorat de uraganul „corectitudinii politice" stârnit de „revoluția culturală neo-marxistă" într-o societate americană căzută în confuzia și sub teroarea tefelistă, belemistă, legebetistă. (SUA va suferi de pe urma acestei revoluții culturale așa cum a suferit China de pe urma revoluției culturale maoiste.)

Iată de ce declarația Președintelui Biden naște cel puțin două nedumeriri: cum va arăta noua ordine concepută de America și prin efectul cărei puteri se va impune aceasta? După cum merg lucrurile în prezent, și felul în care America distruge lumea creată de ea însăși, cu valorile ei proclamate, în lupta cu putinismul euro-asiatic pentru menținerea supremației globale, se poate bănui că acea ordine va fi o versiune yankee / anglo-saxonă a ...putinismului (sic!), care ar înlocui un model liberal și inegalitar cu unul autoritar și egalitarist.

Ceea ce nu se vede de fel, însă, este care mai sunt resursele de putere ale Americii pentru a se impune din nou ca lider mesianic al lumii „democrațiilor salvate" în lupta cu „dictaturile damnate". Probabil că tocmai din această cauză, micul turneu european al Președintelui SUA, în ciuda coregrafiei și retoricii atent supravegheate, nu a primit confirmarea unității de monolit a „democraților euro-atlantici" și trans-pacifici, energizată de livrările gazului lichid american, ci mai degrabă a revelat mișcări de profunzime ale plăcilor tectonice geopolitice, anunțând un viitor cutremur transatlantic devastator. Din această perspectivă, noua ordine a lui Joe Biden apare a fi o autoamăgire. Din nefericire una sângeroasă.

Aceste observații fac și mai interesant un alt eveniment, nu la fel de mediatizat, desfășurat la București, în aceeași zi de 24 martie 2022, în paralel cu summiturile de la Bruxelles. Este vorba despre reuniunea având ca obiect lansarea în Europa a proiectului de cercetare, dezbatere și prospecție referitor la „Secolul Asiei".

Dacă la Bruxelles s-au adunat liderii puterilor decadente (alegând să fie o „Europă franco-germană" sau „un imperiu bonapartisto-bismarckian", în loc de a fi, ca democrație transnațională, o federație de state-națiune, UE a renunțat la vocația de putere emergentă, preferând să rămână nu făuritor al istoriei, ci „muzeu de istorie"), la București, mult mai modest dar mult mai promițător prin plasarea pe valul timpului, s-au reunit reprezentanții puterilor emergente, respectiv ambasadori și alți diplomați de rang înalt din state asiatice (mai ales state ale Orientului Îndepărtat), alături de distinse personalități ale mediului academic, cercetători, jurnaliști și militanți ai societății civile. „Secolul Asiei" se naște mai întâi în societatea civilă și în spirit.

Secolele ordinii europene și americane au lăsat popoarele asiatice fără putere (poate cu relativa excepție a Turciei otomane). Astăzi ele sunt chemate, în mod obiectiv, să reia exercițiul puterii pe care nu l-au mai practicat de mult și care, pentru ele, nu a avut niciodată aceeași semnificație și aceeași manieră de exprimare cu cele avute la europeni și americani.

Pentru asiatici puterea s-a măsurat nu în capacitatea de a-și impune celorlalți ordinea, modelul propriu de a trăi și gândi, ci prin capacitatea (s-ar putea spune abilitatea) de a-i sfida pe cei care le contestau legitimitatea sau superioritatea înnăscută, păstrându-și identitatea chiar și atunci când erau constrânși de forța brută a se supune sub aspect politic și economic. În concepția asiatică, dacă este să găsim un numitor comun multelor culturi ale popoarelor celui mai mare continent, pentru care Europa este, stricto sensu, doar o mică peninsulă, puterea nu este dobândită, ci creată; ea este imanentă, intrinsecă și nu extrinsecă, efect al unor cauze externe. De aceea timpul Asiei este altul; mult mai lung decât al europenilor și nu se măsoară în bani ca la americani. Așteptarea devine astfel o valoare mai mare decât mișcarea.

Din această conștiință a eternității sinelui, născut iar nu făcut, decurge și toleranța, funcționând inclusiv ca premisă și motor al adaptării la nevoile coexistenței. În mod paradoxal, majoritatea societăților asiatice sunt construite în același timp ierarhic și pluralist. Ele sunt autoritare și egalitare. Respectiv, opusul liberalismului inegalitar caracteristic vechii ordini americane, pe care acum revoluția americană soroșistă sau neo-marxistă, patronată de administrația Biden, o neagă parcă printr-o încercare instinctivă de a se pregăti pentru integrarea în „secolul Asiei" sau, dimpotrivă, de a integra ordinea asiatică în universul „noii ordini americane".

Dacă „preoțimea laică" euro-atlantică a practicat „evanghelizarea" lumii asiatice și continuă să o catehizeze cu orice prilej, credințele religioase ale acestei lumi (hinduismul, budismul, șintoismul, dar și islamul), precum și filosofiile lor (confucianismul, în special), dintr-un sentiment al superiorității aristocratice, probabil, nu practică prozelitismul și nu predică excluderea, ci integrarea.

În expresie politică, cu privire la acțiunea externă, și nu numai, aceasta respinge expansionismul și favorizează multilateralismul. Spre deosebire de americani, care favorizează o ordine mondială unipolară, de la actorii asiatici ne putem aștepta la multipolarism. Nici doctrina neoconservatoare, care admite intervenția externă pentru „îndreptarea" regimurilor politice susceptibile a transforma presupusa agresivitate internă în agresivitate externă dirijată împotriva intereselor intervenientului, nici doctrina realismului politic, interesată doar de reglajul raporturilor de putere, nu sunt compatibile cu cultura și mentalitățile asiatice.

China medievală și-a scufundat flota pentru a nu fi tentată să ocupe teritorii îndepărtate. Pot exista și alte explicații ale acestei ciudate decizii, dar în mitologia chineză și, astfel în concepția chineză despre ordinea unei lumi în care China era însuși izvorul civilizației și de aceea nu avea de ce se deplasa spre a lua ceva de la alții, așa a intrat. Oricum am lua-o, renunțarea la un mijloc esențial al expansiunii, fundamentează o întreagă cultură care contrastează cu tradiționalul expansionism european și american.

În India s-a născut filosofia rezistenței pasive și a revoltei nonviolente, pe fondul tradițiilor hinduse, care făceau din această religie cea mai tolerantă din lume. Violențele unor mișcări extremiste hinduse sunt doar reacția față de violențele fostelor imperii coloniale, și reproduc lecțiile învățate de la acestea, în condițiile efectelor produse de politica dezbinării practicate de ele. Conflictele dintre indieni și pakistanezi, respectiv dintre hinduși și musulmani sunt rezultatul decolonizării defectuoase și al dezbinării intenționat asociată acesteia de Regatul Unit al Marii Britanii, în speranța că astfel își va putea perpetua vechea ordine imperială. Imperiile mor greu și urât.

Imperiile arabe din epoca islamului clasic au adus în Europa, alături de lumina științelor interzise de Inchiziție, conceptul de „convivencia" care circumscria o ordine multiculturală caracterizată de respectul diversității și de coexistența pașnică a tuturor comunităților etno-culturale. După ce Spania a fost eliberată de arabi, au fost declanșate și persecuțiile religioase împotriva evreilor.

În țara „Marelui Turc" (cum numeau europenii Imperiul Otoman în timpul lui Suleiman Magnificul) toate etniile (turci, armeni, greci, albanezi, arabi etc.) participau la viața socială, politică, economică și militară potrivit înclinațiilor și calificării lor, cu mult înainte de nașterea Consiliului Europei, lozinca „toți diferiți, toți egali" fiind cu adevărat aplicată. În ordinea otomană, musulmanii, evreii și creștinii se deosebeau numai după cum unii mergeau vinerea la moschee, alții sâmbăta la sinagogă și alții duminica la biserică. Aceasta până când, în lupta lor cu imperiile multinaționale asiatice (dar și în lupta dintre ele), națiunile imperiale ale Europei (Anglia, Franța etc.) au injectat în Asia naționalismul sau sectarismul religios. Naționalismul turc (născut cu mișcarea „junilor turci") și-a avut originea în geopolitica zâzaniei britanice și germane, și el este responsabil, printre altele, pentru genocidul armean.

În lumea asiatică pogromurile nu au cunoscut istoria sângeroasă consemnată în „prea-creștina" și „prea-catolica" Europă. Nici măcar conflictul israelo-arab nu a fost unul religios, ci exclusiv geostrategic, de altfel alimentat de rivalitățile super-puterilor globale europene și americană. Până la fundamentalismul islamic finanțat de peste atlantic (SUA a înarmat Al Qaeda și ISIS, din rațiuni geopolitice, tot așa cum a înarmat și antrenat și formațiunile paramilitare ale mișcărilor de extremă dreaptă ucrainene), creștinii au putut trăi liniștiți în Irak și Siria, chiar dacă puterile europene au ținut să își legitimeze agresiunea menită a impune ordinea lor, prin dreptul de a-i proteja pe aceștia împotriva presupuselor persecuții ale islamului politic. Conflictul dintre Irak și Iran a izbucnit și el în siajul politicii asiatice a SUA, ghidată de interesele marilor companii petroliere și ale complexului militar-industrial.

Prin urmare, ceea ce în istoria statelor asiatice de azi apare a fi comportament fundamentalist, exclusivist, expansionist constituie nu contribuția tradițiilor și concepțiilor lor, în general a culturii lor, ci efectul exportului de mentalități și al geopoliticii Occidentului euro-atlantic. Același Occident care după aceea, și-a proclamat autoritatea morală acuzând Asia de derapajele rezultate, în realitate, din imitarea unor modele străine sau din reacția față de impunerea acestora.

„Secolul Asiei" ar trebui să însemne întoarcerea la originile culturii asiatice aflate mereu în căutarea armoniei și a aducerii sistemului organic al păcii celeste în organizarea cetății terestre. Acestea vor circumscrie, cel mai probabil, ordinea mondială asiatică. O ordine care categoric nu va coincide cu aceea cu care europenii sunt familiarizați și care reflectă valorile specifice culturii lor.

Pe lângă cele arătate mai înainte, trebuie adăugat că ordinea propusă de fiii unui continent îndelung exploatat și sărăcit, va fi probabil una a frugalității, a combaterii consumerismului, a unor libertăți civile diminuate și a unei discipline colective severe, a unei reevaluări a muncii prin prisma rolului ei social. Cred că o democrație asiatică poate exista (inclusiv o musulman-democrație), dar aceasta nu va semăna decât foarte puțin cu cea americană din perioada de glorie a Americii, respectiv de ascensiune a puterii americane. Comunitatea va fi mai importantă decât individul și de aceea raportul de putere dintre ele va fi favorabil celei dintâi. America a pornit deja pe acest drum; Rusia, cu a sa „democrație suverană" este deja pregătită.

Ca orice ordine nouă, și ordinea asiatică va reabilita meritul personal și îl va remunera cu mult mai bine decât se întâmplă astăzi în societățile euro-atlantice corupte, marcate de decadența bunăstării, de iresponsabilitate și de lăcomie, de favoritism și nepotism, de ipocrizie, secretomanie, narcisism, populism și „corectitudine politică". Cât va dura asta? E greu de spus.

Dacă o nouă ordine născută în secolul Asiei este posibilă, aceasta se întâmplă întrucât, de astă dată, statele acestui continent dețin puterea reală spre a se impune: economică, militară, demografică și chiar culturală (restaurantele chinezești, indiene și libaneze, de exemplu, sunt aproape mai populare decât McDonald's, moda asiatică și arta asiatică au ocupat piețele mondiale, destinațiile asiatice au devenit favorite pentru turiștii din întreaga lume etc.). Cea mai mare parte a datoriei americane se află în mâinile unor creditori asiatici. Industria euro-atlantică este dependentă masiv de bunurile, ansamblele și subansamblele produse de industria asiatică, precum și de consumatorii de pe piețele asiatice sau de materiile prime strategice venite de acolo. Asia este azi motorul creșterii economice mondiale, pe care economia SUA și cea a UE nu o mai pot susține. Investițiile și investitorii fug din SUA și UE în Asia, iar barierele tarifare și netarifare ridicate în spațiul euro-atlantic pentru a stopa elanul economiei asiatice nu reușesc să schimbe sensul acestei delocalizări.

Iată de ce dezbaterea de la București a fost, cel puțin autentică, față de cea de la Bruxelles. Două sunt obstacolele principale în calea fasonării unei concepții asiatice coerente cu privire la ordinea mondială ce s-ar naște în „Secolul Asiei".

Pe de o parte, este vorba despre împrejurarea că, dacă marii actori globali euro-atlantici văd Asia ca pe un spațiu coerent, măcar și în ceea ce privește geopolitica indo-pacifică, de luat în considerare în cadrul unei rivalități strategice cu puterile emergente ale Orientului, statele asiatice ele însele nu realizează caracterul unitar în diversitate al lumii lor (așa cum o fac deja europenii membri ai UE sau ai OSCE), fiind mai absorbiți de litigiile dintre ele, cele mai multe moștenite pe urma procesului de decolonizare. Fenomenul este similar cu cele întâmplate în Marea Neagră: în timp marile puteri expansioniste priveau Marea Neagră ca pe o regiune coerentă, căreia îi dedicau politici unitare, riveranii priveau fiecare spre vecinătatea sa pe uscat, intrând în conflicte unii cu alții în loc să se federalizeze.

Cu toate acestea, sub impulsul Chinei și al Rusiei, mai ales, în regiune au apărut de acum o serie impresionantă de forme și structuri de cooperare și integrare (unele inspirate de organizarea NATO sau a UE), care dovedesc capacitatea de federalizare a Asiei și anunță coagularea puterilor deținute de statele continentului într-o unitate continentală irezistibilă. Recentele evoluții în diplomația unora dintre țările arabe (ex. Emiratele Unite, Arabia Saudită), tratatele abrahamice încheiate între unele state arabe și Israel, trecând peste rănile profunde provocate de decenii de război, subtilitățile diplomatice mai vechi sau mai recente ale Iranului în raporturile cu foștii rivali arabi sau cu China ori Afganistanul, vorbesc despre faptul că Asia poate fi un continent al unei singure puteri...plurale. (Așa cum Europa s-a străduit mereu să fie, înainte ca, din păcate, de fiecare dată să eșueze.)

Pe de altă parte, se pune problema nepregătirii psihologice la nivelul principalilor jucători asiatici (inclusiv China, principala superputere mondială emergentă) pentru asumarea unui rol de comandă la nivel global și chiar regional. Un asemenea rol este oarecum incompatibil cu cultura asiatică. Așa se face că între premisele obiective și cele subiective ale „secolului Asiei" și ale ordinii mondiale postamericane asiatice este posibil să apară un conflict. Obiectiv, Asia are datele pentru a-și impune ordinea la nivel global în secolul care urmează. Subiectiv, are încă dificultăți în a o face. Cum se va rezolva această contradicție rămâne de văzut.

La începutul secolului XX, o teorie care justifica pretențiile de dominație germane asupra Europei occidentale și cele americane asupra preeriilor locuite de amerindieni, susținea că civilizația se deplasează de la est la vest, urmând traseul soarelui. Dacă prin absurd am admite că așa stau lucrurile și am observa că pământul este rotund, am putea conchide că, în marșul său de la răsărit la apus, civilizația a ajuns la punctul de plecare; adică în extremul Orient. Este, deci, timpul ca Orientul să ofere lumii un nou model de ordine.

Care va fi acela este, încă greu de spus. Rămâne în sarcina popoarelor Asiei să definească această ordine. Cu siguranță au capacitatea să o facă, depășind și obstacolele pe care le-am menționat, ca și pe cele ridicate prin opoziția patronilor vechii ordini globale.

Nu este nici obligația nici dreptul europenilor de a-i învăța pe asiatici cum să o facă. Nu cred nici că europenii, ca foști patroni și veri ai actualilor patroni globali, ar ști să dea sfaturi bune, cât încă mai pot da exemple rele. În schimb este interesul nostru să ne inserăm în proces, dacă dorim ca identitatea noastră culturală și geopolitică să se regăsească într-o ordine ce se va naște pe un continent și într-un univers care nu sunt ale noastre. Iar dacă vom ajunge la înțelepciunea Eclesiastului, care spune că totul are un început și un sfârșit, că este o vreme când trebuie să vii și o vreme când trebuie să pleci, dar și că totul este deșertăciune, și de aceea vom afla că și veleitatea de a fi stăpânii lumii și a nu renunța la acest rol atunci când totul ne arată că a sosit timpul renunțării, este tot vanitate, vom opta pentru a nu ne mai opune noului răsărit al Asiei, ci pentru a asista ridicarea Asiei, pentru a ne alătura ei făcând-o să se ridice braț la braț cu noi.

Aceasta este semnificația întâlnirii de la București din 24 martie 2022, organizată de patru organizații neguvernamentale - Institutul pentru economia și politica Orientului Mijlociu, Eurodefense România, Institutul Național pentru Cercetare și Dezvoltare în Informatică (ICI) și fundația EURISC - în cooperare, deja actuală (IFIMES - Institutul Internațional pentru Orientul Mijlociu și Studii Balcanice din Ljubljana și AIES - Institutul Austriac pentru Politică Europeană și de Securitate din Viena) sau numai așteptată, cu alte structuri ale societății civile europene.

Având o cu totul altă agendă și privind spre alte orizonturi, diplomația românească oficială nu are timp pentru asemenea exerciții. (Ministrul de externe român, dl Bogdan Aurescu, nu a avut nici timpul de a se întâlni măcar o singură dată cu ambasadorul Chinei care, în chiar aceste zile, își încheie mandatul fără să îl văzut.) Grupurile de reflecție neguvernamentale pot încerca, însă, să umple cu folos acest gol. Ele pot declanșa un dialog cu Asia și un proces de analiză în urma căruia ne vom înțelege reciproc așteptările și temerile, vom identifica mai exact oportunitățile și vulnerabilitățile, sfidările și amenințările, în speranța că secolul Asiei nu va aduce dominația altei culturi asupra culturii noastre, ci va realiza sinteza între marile culturi ale lumii, armonizându-le și reconciliind istoria euro-atlantică cu cea asiatică, precum și istoria universală, astfel reconciliată, cu geografia universală.

Adrian Severin