• Tweet

Asocierea conceptelor „restructurare şi faliment", în recenta analiză a economiei româneşti făcută de Consiliul de Conducere al BNR, este parte a tabloului celor patru tipuri de politici - monetară, fiscală, salarială şi de restructurare - aflate în proces neîncetat de influenţare şi potenţare reciprocă, de optimizări si fortificări. De impulsuri puternice având nevoie, cu prioritate, politica de restructurare. Pentru că, de-a lungul multor ani, a suferit fracturi grave şi încetiniri, multe din cauze obiective, dar şi mai multe legate de eschive şi justificări subiective.

Cuvântul restructurare, cu rezonanţe istorice, a fost rostit întâia oară în România, într-un cadru oficial, acum mai bine de 150 de ani - la 10 mai 1866. Când, depunându-şi jurământul ca domnitor al ţării unite, Carol I a vorbit despre nevoia de restructurare a societăţii româneşti. De atunci, deceniu după deceniu, imperativul restructurării a pus pe jar forţele sociale şi politice din ţară. Fără ca astăzi, după atâta amar de vreme, să putem trage linie şi să contabilizăm nu încheierea acestui proces - pentru că restructurarea nu are sfârşit - ci finalizarea unor capitole, care să ne fi proiectat în competiţia economică globală pe un loc la care ne-ar fi îndreptăţit resursele! Cea mai importantă fiind capitalul uman!

Încă de atunci, dar mai cu seamă pe măsură ce statul român a cunoscut modernizări semnificative, problema restructurării a impus rezolvări complexe, de ordin tehnologic, economic, politic, social, psihologic şi -important! - de ordin juridic. Sub acest din urmă aspect, Codul Comercial Român de la 1887 este un exemplu edificator, pentru că s-a dovedit atât de modern încât şi astăzi numeroase prevederi din prima lui ediţie îşi menţin actualitatea.

Astăzi, chiar dacă în dezbaterea geopolitică teama de deglobalizare a urcat până la vârful FMI, fiind îndreptăţită, competiţia economică globală supravieţuieşte. Şi cea europeană, de asemenea. La nivelul Uniunii Europene, cu deosebire, României i se pretinde - pentru a fi un activ şi nu un pasiv în competiţia economică - nu doar să îndeplinească criteriile nominale privind optimizarea inflaţiei, dobânzii pe termen lung, datoriei publice, deficitului bugetar şi cursului de schimb! I se pretinde mai mult, să facă paşi mai mari în asigurarea convergenţei reale, cu criteriul ei de forţă - PIB pe locuitor la paritatea standard a puterii de cumpărare. În aceste împrejurări, dacă vrem să primim cândva biletul de intrare în zona euro, abordarea interdisciplinară în politica de restructurare nu mai poate fi amânată. În aceste vremuri complexe, când până şi unei mici firme cu câţiva lucrători, ca să devină competitivă, i se pretinde un stil managerial apropiat de cel al unei multinaţionale, restructurarea implică un mix de soluţii: financiare, tehnologice, de organizare a muncii.

Desigur, imperativul restructurării este prezent în întreaga noastră viaţă economică, atât în companiile de producţie, cât şi în cele de servicii. Fără să existe în acest sens vreo lege dintre acelea subiective, scrise de oameni. Există însă o lege a competiţiei - de fapt o legitate obiectivă, ignorată de cele mai multe firme româneşti - care obligă la eficienţă. Când însă firmele clachează şi ajung în încetare de plăţi, atunci intervine legea subiectivă... pentru a-i apăra pe creditori. Acesta este principalul motiv pentru care - şi nu de azi-de ieri, ci încă din 1887, când a intrat în vigoare Codul Comercial Român - dreptul a impus un tampon de impact înainte ca o firmă să ajungă în faliment: obligativitatea unei tranziţii! A unui timp în care firma ce a clacat să-şi aleagă calea: se pregăteşte pentru a-şi relua viaţa economică normală sau dispare din piaţă. Acesta este timpul pentru restructurare. Insolvenţa! Ea are rolul de baraj în calea falimentului.

Tratamentul insolvenţei, aşa cum a fost gândit în Codul Comercial din 1887 şi cum s-a menţinut în serii succesive de legi, până în zilele noastre, prevede două episoade ca şanse de salvare a companiilor care ajung în dezechilibru financiar: 1) planul de restructurare şi 2) restructurarea efectivă. Aceste două faze constituie firul roşu al insolvenţei începând din 1887 şi până azi. Fără să fie însă asigurat şi un fir continuu de susţinere practică la nivelul cerut de prevederile legale. Dacă poziţiile de judecător sindic şi de administrator judiciar au fost şi sunt, de regulă, bine acoperite de jurişti din rândul instanţelor judecătoreşti şi dacă, în aceeaşi măsură, corpul practicienilor în insolvenţă asigură aplicarea corectă a legilor în materie de insolvenţă, au rămas mereu neacoperite partiturile esenţiale de dincolo de sfera dreptului.

Societatea românească, indiferent care au fost motivele - lipsă de resurse ori neînţelegerea în profunzime a rolului insolvenţei - nu a pregătit practicieni specializaţi în restructurare. Nu avem un corp de manageri cu experienţă recunoscută, cu blazon, care să ajute companiile în dificultate să-şi revigoreze sursele de bani. Şi, mai mult, să înţeleagă ei înşişi că restructurarea de succes nu înseamnă să propună disponibilizări în masă, ci să vină cu soluţii pentru păstrarea sau convertirea locurilor de muncă. Esenţa restructurării este nu doar evitarea falimentului prin simpla reorganizare a activităţii debitorului, ci restructurarea conducerii, eficientizarea structurii funcţionale, pregătirea companiei pentru o relaţie optimă cu bănci care să aibă încredere să-i acorde împrumuturi. Ceea ce ar însemna, în ultimă instanţă, asigurarea unor perspective de redresare care să depăşească inclusiv deficienţele existente în piaţa internă a muncii.

Deseori, planurile de restructurare încep cu intenţii şi se sfârşesc cu promisiuni. Firesc ar fi însă să înceapă cu propuneri concrete şi să se sfârşească prin reactivarea surselor de bani. Să înceapă, deci, cu tabloul concret al nevoilor de bani, nu doar pentru a-şi achita datoriile, ci şi pentru a-şi continua activitatea. Şi să se încheie cu proiecţia realistă a modalităţilor prin care compania insolventă să producă bani pentru toate aceste nevoi. Iar aşa cum sunt planurile va fi şi restructurarea.

Adrian Vasilescu