• Tweet

În domeniul moralei facem distincția între bine și rău. În domeniul politicii facem distincția între adecvat și inadecvat. În primul caz ne raportăm la valorile noastre. În cel de al doilea, la interesele noastre absolute și la puterea noastră relativă. Dacă folosim criteriile unuia dintre aceste două domenii pentru a lua decizii în celălalt, mai devreme sau mai târziu, catastrofa se produce.

Ceea ce pe un anumit segment al istoriei poate părea moral, într-un orizont mai larg nu este. Ceea ce într-o perspectivă istorică limitată apare fezabil și chiar rezonabil, într-o perspectivă mai amplă se dovedește a fi exact invers.

Desigur, este moral să ajuți o țară - în speță, Ucraina - să se apere împotriva agresiunii unei țări mai puternice - în speță, Rusia.

Partea mai puțin morală apare atunci când nu atât libertatea țării agresate justifică ajutorul acordat ei, cât interesele geostrategice ale celui care oferă sprijin. Aceste interese nu se definesc pe terenul moralei, ci pe cel al puterii, respectiv al reglării echilibrelor de putere. Și este profund imoral să îți promovezi agenda geopolitică proprie îmbrăcând-o în poleiala valorilor morale ale solidarității, generozității, pacifismului, respectului pentru norma de drept internațional și altele asemenea. Aceasta, mai ales, atunci când, procedând astfel, îl împingi pe cel cu care, chipurile, te solidarizezi, într-o aventură din care nu are cum ieși cu bine, în timp ce știi cu precizie că îl vei abandona în momentul cel mai defavorabil lui și cel mai favorabil ție.

Dacă SUA ar fi dorit să scutească Ucraina de actualul război cu Rusia, care deja a generat considerabile pierderi umane și materiale, nu ar fi trebuit să amorseze „revoluția portocalie" din 2004 și nu ar fi trebuit să împingă la lovitura de stat a „euro Maidanului" din 2014; nici să încerce tragerea ei cu arcanul în NATO în 2008 și transformarea ei într-un membru de facto al NATO la porțile Rusiei după 2014.

Desigur Rusia nu are dreptul de a decide politica de extindere a NATO. Pentru NATO și membrii săi așa ceva este inacceptabil. Ea are, însă, dreptul să stabilească ceea ce crede că îi amenință securitatea, în timp ce NATO, de astă dată, nu are dreptul de a decide strategia de securitate a Rusiei. Rusia nu poate accepta și nu i se poate cere să se subordoneze strategiei NATO.

Pe terenul puterii trebuie distins între cele două viziuni strategice, deopotrivă legitime, pe care puterea le exprimă punându-le în operă. Atunci când politica de extindere adoptată suveran de NATO, nu este compatibilă cu politica de securitate a Rusiei suverane, pe termen mediu, dacă nu chiar de îndată, ele nu coexistă pașnic, ci intră în coliziune.

Din punctul de vedere al NATO, Rusia nu are dreptate. Din punctul de vedere al Rusiei, NATO nu are dreptate. În aceste condiții ce facem? Simplu: ori negociem și ajungem la un compromis care nu face fericit pe nimeni, dar cu care toată lumea poate trăi, ori ne luăm la bătaie după formula „care pe care".

Negocieri adevărate nu pot avea loc decât dacă toate părțile interesate doresc pacea. Dacă negocierile eșuează înseamnă că cel puțin una din părți nu a dorit-o destul. În privința războiului ucrainean de azi se pare că nimeni nu dorește cu adevărat pacea; deși pacea este unica soluție.

După 1990, SUA, direct și prin intermediul NATO, și-a întins prezența militară încălcând repetat „liniile roșii" trasate de Rusia.

Avea dreptul să o facă? Da! De ce? Pentru că putea!

Desigur, NATO nu a ocupat cu forța statele central și est europene sau pe cele baltice. Extinderea s-a făcut și la cererea acestora. Alianța nu avea, însă, nici o obligație să admită cererile respective. A făcut-o întrucât așa i-au dictat ceea ce a crezut a fi interesele ei, din care au izvorât obiectivele urmărite de ea ca alianță politico-militară defensivă.

Avea dreptul Rusia să impună bariere acestei extinderi? Nu, în măsura în care egalitatea suverană între SUA și Rusia, aplicată mecanic, dădea dreptul fiecăreia să procedeze ghidându-se exclusiv după propriile interese naționale. Da, în măsura în care vorbim despre dreptul forței; adică în măsura în care putea. În relațiile internaționale forța dreptului nu poate fi niciodată complet separată de dreptul forței; indiferent dacă ne place sau nu.

La aceste afirmații trebuie adăugată o mică precizare. În contextul negocierilor care au condus la acordul privind reunificarea germană, SUA cu aliații săi, și Rusia sovietică s-au înțeles că, exceptând teritoriul fostei Republici Democrate Germane (Germania de est), NATO nu-și va integra nici unul dintre foștii membri ai blocului sovietic, de pe teritoriile cărora Armata Roșie urma să se retragă. Că a fost un acord cu forță juridică sau doar unul politic, încălcarea lui rămâne imorală. (România nu se face direct vinovată de acea imoralitate întrucât nu a fost parte la acord, dar a instigat la încălcarea lui; la fel cu suratele sale din fostul „lagăr socialist". Cu toate au acționat legitim, potrivit intereselor lor naționale.)

Așa se face că NATO a trecut frontiera germană, încălcând o „linie roșie" convenită formal. Au urmat „linii roșii" unilateral stabilite de Moscova: extinderea să fie limitată doar la statele Grupului de la Viszegrád; extinderea să nu includă foste republici sovietice (cazul statelor baltice); extinderea să nu fie însoțită de stabilirea de baze militare și armament (anti) balistic (cazul scutului de la Deveselu) în spațiul fostului Pact de la Varșovia, respectiv în vecinătatea apropiată a Rusiei; extinderea să nu includă Ucraina și Georgia. NATO a trecut falnic și fără păs peste toate aceste linii, cu excepția ultimei; și aceea depășită faptic în cazul Ucrainei, prin înarmarea ei după 2014.

Putem spune atunci, oare, cu mâna pe inimă, că invazia rusă în Ucraina este „neprovocată"?

Desigur, Rusia avea alternativa de a se încrede în cuvântul SUA / NATO că Occidentul euro-atlantic nu-i vrea răul. Să fi fost modul în care promisiunile anterioare au fost respectate un argument pentru a se baza pe acest cuvânt și a-și pune destinul în mâinile „prietenilor" euro-atlantici? Se cunoaște vreun precedent în care o mare putere să fi acceptat a-și lăsa securitatea la discreția altor mari puteri, mai mult sau mai puțin concurente?

În război elementul surpriză contează. Faptul este cu atât mai valabil în condițiile tehnologiei contemporane când prima lovitură poate fi devastatoare și chiar decisivă dacă nu este observată și contracarată la timp. Iată de ce o esențială garanție de securitate pentru un stat este ca punctele de plecare ale posibilelor atacuri adverse (și o cugetare înțeleaptă spune că trebuie să îți privești fiecare prieten ca și când ți-ar putea deveni dușman) să fie suficient de îndepărtate de teritoriul său încât să dea timpul necesar sistemelor sale de alarmă spre a sesiza atacul și a activa mijloacele sale de apărare. Or, ținându-se seama de disparitatea dintre Rusia și SUA cu privire la nivelul de performanță al tehnicii de alertare, prezența militară NATO pe teritoriul ucrainean constituia în mod obiectiv un element de risc, cu atât mai pronunțat cu cât guvernul de la Kiev se declara „pro-occidental", iar asta, inclusiv în discursul politic occidental, era echivalat cu a fi „anti-rus".

Este firesc ca NATO și noi, membrii săi, să fi preferat ca lucrurile așa să rămână. Fiind de bună credință nu putem nega, însă, că din perspectiva ei, Rusia are un alt punct de vedere deopotrivă valid.

Desigur, Rusia avea și alte posibilități decât acțiunea militară clasică. Era, printre altele, războiul hibrid, deși acela este încă mai pervers. Mai presus de toate era recursul la ONU și încercarea calmării temerilor sale pe calea negocierilor. Cum ONU nu oferea cadrul optim pentru ajungerea la consens în timp util, Moscova a propus direct SUA și NATO încheierea unui acord privind garanțiile de securitate, dintre care una era, logic, neutralitatea Ucrainei. Poate nega cineva că așa au stat lucrurile?

Orice tratat bilateral (bilateral în sensul că fiecare parte are și drepturi și obligații) presupune consimțământul părților de a-și limita libertatea de decizie. Convinse de superioritatea lor (militară, economică și morală), SUA și NATO au răspuns că pentru ele moderarea unei asemenea libertăți este exclusă. Pentru sine nu acceptă decât libertatea absolută. Au fost gata să acorde dreptul la inspecție și la consultări, să promită mai multă transparență și mai multă autoreținere, dar nu altceva. Cu alte cuvinte, ne-am ținut tare. Bravo!

Pentru Rusia o atare ofertă era mai mult decât nimic, dar nu suficient. Pe cale de consecință a ales ca ceea ce nu a putut obține prin negociere să obțină prin război. Putem critica sau deplânge alegerea, dar nu putem ignora că acum cartoful încins a ajuns în mâinile noastre.

Dacă punem evenimentele în acest context, apare limpede că războiul din Ucraina este unul între Rusia și SUA / NATO. Foarte bine. Am dus lucrurile până aici, atunci să mergem la război! În realitate suntem deja în război. Și ca orice război și acesta trebuie să vizeze pacea.

În măsura în care, de fapt, suntem în război (un război pe care rușii îl numesc „operațiune militară specială" iar statele NATO, și mai și, „stare de nonbeligeranță"), întrebarea este cum ieșim din el? O întrebare pe care trebuie să ne-o adresăm în primul rând nouă, membrilor NATO și aliaților SUA, căci pe analiza și deciziile noastre suntem, teoretic, stăpâni, iar nu pe cele ale Rusiei.

În acest sens, primul pas este dobândirea smereniei. Ceea ce implică lepădarea de narcisism și autoînșelare, de complexul superiorității morale, de citirea selectivă a istoriei. Atunci când vom recunoaște cu candoare realitatea faptelor în evoluția lor, calificându-le fără ură și fără părtinire, când vom înțelege că toți avem păcatele noastre și că, de aceea, nimeni nu este îndreptățit să arunce primul piatra, când, distingând între legea morală și legea puterii, vom face sinteza între principii și pragmatism, vom găsi și drumul către pace, cu convingerea că prețul păcii, oricât de mare ar fi, este mai mic decât prețul celui mai ieftin război. O pace justă, fezabilă și durabilă, iar nu o pace care să fie doar puntea între două dintr-un șir nesfârșit de războaie.

Iată motivul pentru care am scris textul de față. Altele vor urma cu speranța de a plasa dezbaterea publică, în căutarea păcii, pe temeliile calmului și lucidității.

Adrian Severin