• Tweet

În cadrul războiului mondial hibrid amorsat de mai multă vreme, Pandemia Covid 19 a fost o etapă. Se pare că toți actorii cu relevanță globală, în ciuda diferențelor de interese, convingeri, metodă și agendă, s-au pus de acord că farsa tragică a pandemiei trebuie utilizată pentru a pregăti transformarea „necesară" a războiului hibrid în războiul convențional fără de care ei nu vedeau o ieșire din impasul sistemic al vechii civilizații euro-americane. Altminteri nu se explică gestiunea identică a falsei catastrofe sanitare pe toate meridianele și paralele globului. Este imposibil să fi fost o simplă coincidență.

S-a spus că după pandemie nimic nu va mai semăna cu ceea ce a fost înainte. Ceea ce a urmat „covidocrației", la fel de irațional și asocial, sub semnul postadevărului, transumanismului și al asasinatului cultural, a fost transformarea terorii „pandemiste" în psihoză „ukrainistă" politic indusă. Din perspectiva a ceea ce mulți numesc „criza ruso-ucraineană", care ar putea fi viitorul ordinii internaționale? Iată întrebarea!

PAX AMERICANA DUPĂ PAX AMERICANA

Care poate fi raportul între ordinea mondială și criza ruso-ucraineană?

Cu privire la viitorul ordinii mondiale afirmația care se poate face la nivel de probabilitate vecină cu certitudinea este că acest viitor va aduce o ordine mondială diferită de cea prezentă. Cum va arăta ea putem doar bănui. Dacă vechea ordine a murit și omenirea trăiește într-o nouă dezordine mondială, noua ordine nu s-a născut încă.

Referitor la amintita criză ruso-ucraineană trebuie spus, însă, că aceasta nu există decât ca război-spectacol. În realitate, Ucraina este astăzi un câmp de luptă reprezentând un segment al frontului global de-a lungul căruia se desfășoară un al treilea război mondial, deocamdată cvasi-convențional, dar cu potențialul de a deveni nuclear.

Pe acest segment de front are loc confruntarea dintre ariergarda ordinii americane - pax americana - și avangarda ordinii asiatice - pax asiatica, respectiv între vechea ordine mondială unipolară și ordinea mondială emergentă care se anunță a fi multipolară.

Beligeranții reali ai confruntării militare din Ucraina sunt Rusia și așa numitul „Occident colectiv", care este Occidentul euro-atlantic, având în frunte SUA.

Pax americana a crescut pe timpul Războiului rece în interiorul sistemului mondial bipolar, pentru a se desăvârși și a atinge maturitatea deplină după oprirea Războiului rece, ca ordine mondială unipolară. Această ordine de concepție americană și-a atins limitele istorice, și-a epuizat atât capacitatea de seducție, cât și resursele eficienței și reziliența, devenind obsolită. Locul rămas liber prin decesul său trebuie ocupat și din dezordinea apărută în trena acestuia trebuie ieșit către o altă ordine.

SUA însăși admite că este nevoie de o ordine mondială nouă și în acest sens administrațiile americane au vorbit despre decizia Americii de a reseta ordinea mondială... americană. În acest sens se poate spune că există un acord global cu privire la epuizarea pax americana.

Diferența dintre viziunea americană și cea rusă constă în aceea că în timp ce SUA vrea să înlocuiască ordinea unipolară cu o altă ordine unipolară, astfel încât să avem o pax americana după ... pax americana, Rusia caută să dobândească (inclusiv în și prin războiul din Ucraina) cea mai solidă poziție geopolitică și geoeconomică posibilă care să îi permită o negociere de succes cu puterile emergente ale Sudului colectiv în vederea definirii unei viitoare ordini mondiale multipolare. Dacă SUA nu renunță la locul său de putere supremă a lumii, Rusia nu caută să redobândească locul de superputere globală cu funcție de pandant al superputerii globale americane, ci urmărește să fie unul dintre polii de putere globală printre mai mulții asemenea poli aflați în echilibru.

RESETAREA LUMII CONSTRUITĂ DE AMERICA ȘI REVOLUȚIA CULTURALĂ AMERICANĂ

Reamintim că orice ordine mondială are ca scop pacea și ca mecanism de menținere a păcii un sistem de echilibru dinamic între principalii deținători de putere ai lumii. Ordinea este tocmai acest sistem de distribuție a puterii și de echilibrare a deținătorilor de putere care face războiul nu doar evitabil, ci și inutil și indezirabil până la a fi inacceptabil.

Conceptul american asupra resetării ordinii mondiale are ca idee centrală supremația SUA ca unic lider al lumii, bazată pe caracterul excepțional al forței sale militare. Această forță inegalată și inegalabilă ar face din SUA un „imperiu necesar". Întreținerea ei, aflată în sarcina națiunii americane și asumată ca obligație de aceasta, legitimează culegerea rentei imperiale din resursele tuturor celorlalte națiuni.

Principiul fundamental al „noii ordini americane" este acela al „păcii înarmate", al păcii dobândite prin război (iar nu prin echilibrul puterilor concurente), al permanentizării „războiului pentru pace", al tratării războiului ca prim (iar nu ultim) recurs și ca instrument principal (iar nu subsidiar) pentru menținerea sau / și restabilirea păcii.

Acesta este și principiul vechii ordini globale americane. El reprezintă elementul de continuitate între vechea și noua ordine americană.

Ceea ce este nou în pacea americană indicată ca succesor al... păcii americane este ideologia care circumscrie prin noile valori adoptate și iarăși prezentate ca fiind universale, organizarea internă a comunităților umane și modul de viață al membrilor lor. SUA anunță astfel nașterea unei noi „religii" care, impunând un nou proces de „evanghelizare", atrage și schimbări în arhitectura de securitate regională și globală.

Dacă vechea ordine mondială asigura pacea ca un cadru în care prindea viață „visul american" (omul cel mai slab și mai sărac poate ajunge prin meritele native, grație liberei concurențe, omul cel mai puternic și mai bogat al comunității în care se născuse), noua ordine mondială renunță la acest vis (devenit nerealist în condițiile uriașelor disparități consecutive practicării îndelungate a unui neoliberalism dogmatic dur), pentru a promova „tablele legii" unui alt model de viață. De la modelul liberal și inegalitar se trece la unul iliberal / autoritar și inegalitar; dar nu un model de tip renan - integrator și armonizator, ci unul de tip anglo-saxon - exclusivist și asocial (indiferent față de nevoia coeziunii sociale).

Astfel, resetarea ordinii mondiale, impunând sau aducând cu sine o schimbare radicală, capătă caracter revoluționar. Spre a o susține și a-i conferi un argument moral, SUA a declanșat o „revoluție culturală" pe care o dorește mondială. Pentru o serie de rațiuni unii i-au conferit calificativul de „neo-marxistă".

Elementele principale ale noii ideologii purtate de revoluția culturală (neo-marxistă) americană sunt patru.

În domeniul organizării politice, de la principiul deciziei majoritare aflat în centrul organizării democratice tradiționale, se trece la preeminența voinței grupurilor minoritare (cu atât mai bine legitimate cu cât se organizează pe baze împotriva naturii, adică cu cât sunt mai anormale / „transumaniste") față de voința majorității.

În domeniul drepturilor omului, drepturile „colective" (de fapt drepturi care satisfac interesele unor colectivități atipice / deviante recunoscute de stat ca deținător al monopolului violenței publice) iau locul drepturilor individuale, ceea ce conduce la limitarea generală a libertății. Astfel se trece de la democrație la oligarhie și de aici la tiranie.

În domeniul satisfacerii nevoilor existențiale, „politicile verzi", oficial menite să protejeze mediul înconjurător și să asigure resurse pentru viață și dezvoltare generațiilor viitoare, devin alibiul pentru impunerea unui regim de viață caracterizat prin austeritate și frugalitate, consumul nemaifiind văzut ca un stimul al creșterii economice, iar reglementarea (respectiv plafonarea și uniformizarea) sa, excluzând bunăstarea ca obiectiv principal al actului de guvernare.

În domeniul coeziunii și moralei sociale, prin dogma digitalizării și absolutizarea cibernetizării: i. drepturile persoanei umane sunt înlocuite de drepturile persoanei cibernetice; ii. inteligența artificială ajunge să inhibe inteligența naturală și să o domine; iii. țesutul social se deșiră; iv. contactul social real este substituit de comunicarea virtuală, aducând omul biologic în incapacitatea de a se asocia pentru a se opune și obligându-l la supunere necondiționată; iv. „Creatorul divin" - Dumnezeu, Allah etc. - și logosul său transcendent sunt substituite de un „Creator secular" ocult și de voluntarismul egoist al acestuia, profetul lui fiind „inteligența artificială" iar „omul nou", produs de el, fiind omul robotizat, lipsit de identitate și de conștiința intereselor sale legitime. În acest context și în acest scop orice tradiție culturală trebuie ștearsă chiar și din memoria materială a muzeelor, ceea ce se realizează deja prin procesul numit „cancel culture" (negația culturală, demolarea culturii).

CONTRAOFERTA SUDULUI COLECTIV

O asemenea ideologie nu are cum fi acceptată (cel puțin nu în integralitatea ei) în țări pentru care principalul criteriu de coeziune este cultura, iar nu pământul, în care identitatea națională contează, care își trag legitimitatea din trecutul istoric, care se consideră (și sunt) produs al unei evoluții organice și unde trăirea religioasă rămâne esențială. Astfel de țări sunt cele din Europa centrală și de est, cele din Orientul Mijlociu și în general cele din Eurasia, precum și urmașele vechilor imperii ale Sudului colectiv.

Contraoferta puterilor cu vocație de actor global ale Sudului (în special cele asiatice) cuprinde, la rândul său, cinci elemente esențiale.

Primul postulează faptul că pacea se asigură prin echilibrul dintre mai multe puteri cu capacitate de iradiere la nivel global și prin dezvoltarea tuturor subiectelor de drept internațional. Aceasta înseamnă globalitate plurală simetrică sau multipolarism simetric și pacea prin dezvoltare socio-economică.

Al doilea afirmă că războiul este descurajat prin echilibrul dinamic al centrelor / polilor de putere, el fiind ultimul recurs și doar subsidiarul dezvoltării (când liftul dezvoltării coboară sau se blochează între etaje, liftul războiului urcă).

Al treilea promovează ideea că dezvoltarea se realizează prin promovarea unor proiecte comune cu caracter strategic (cum este, de pildă, proiectul strategic chinez denumit „Inițiativa centurii și drumului") bazate pe solidaritatea intereselor.

Potrivit celui de al patrulea element, la nivel statal autoritatea cu care este exercitată puterea politică, inclusiv prin combaterea consumerismului și a îmbogățirii pur speculative, este legitimată de obiectivul integrării tuturor membrilor și segmentelor societății, precum și al stabilirii unor raporturi echitabile și armonioase între acestea, în condițiile în care munca productivă este favorizată în raport cu capitalul, statul capătă prioritate în raport cu piața și comunitatea (în ansamblul ei, iar nu pulverizată în grupuri minoritare) este considerată a fi mai importantă decât individul.

În fine, la nivel internațional se revine la principiul egalității suverane, al caracterului indivizibil al securității, al realizării securității colective prin securitate cooperativă, al așezării dreptului internațional exclusiv pe baze consensuale și al recunoașterii pluralismului identităților culturale, inclusiv în ceea ce privește drepturile omului.

De remarcat faptul că la nivel de individ nimeni nu promite o ordine cu mai multă libertate și o viață opulentă. În schimb, oferta sudului proiectează o societate care cultivă dezvoltarea în locul înarmării, egalitatea, precum și integrarea, echitatea, justiția și armonia socială, toate acestea ca ingrediente ale păcii sociale. O asemenea ordine internă se va transpune apoi în politica externă care va da substanță ordinii globale și îi va garanta durabilitatea.

În condițiile în care fostele colonii din Asia, Africa și America Latină, precum și fostele imperii asiatice căzute sub dominația națiunilor imperiale europene (în secolele XVIII și XIX) și a imperialismului post-colonial („democratic" și „liberal", de fapt, neoconservator și neoliberal) american (în secolul XX) s-au emancipat și consolidat, respectiv s-au reabilitat din punct de vedere economic, politic și chiar militar, în care cultura lor a intrat într-un proces de renaștere iar atuurile lor demografice și geopolitice însumate au depășit cu mult pe cele ale puterilor euro-atlantice, tot mai multe sunt în măsură să refuze ascultarea unui singur centru de comandă și să își afirme conștiința de sine și pentru sine, alăturându-se principalelor puteri euro-asiatice și asiatice și trecând la construcția graduală a noii ordini internaționale după modelul promovat de „Sudul Colectiv", respectiv ca ordine post-americană. BRICS, organizație în continuă creștere, Organizația pentru cooperare de la Shanghai, parteneriatele strategice dintre Rusia și China, sau cele dintre Rusia, China și Iran, dintre Rusia, Turcia și India, dintre China și Pakistan, dintre China și Arabia Saudită, dintre China și fostele republici sovietice central-asiatice, dintre Rusia și statele africane, precum și cele facilitate de acestea între diferite state terțe (a se vedea normalizarea relațiilor dintre Iran și Arabia Saudită sau dintre Siria și Liga arabă sau dintre Armenia și Azerbaidjan), sunt exemple concludente.

DOUĂ FELURI DE AUTORITARISM ȘI DOUĂ FELURI DE GLOBALIZARE

În ciuda propagandei occidentale, actualul război global nu este cel dintre democrați și dictatori, cel dintre libertate și autoritarism. El este războiul dintre un autoritarism exclusivist și unul integrator.

De o parte, ordinea autorității fundamental exclusiviste, care acceptă inegalitatea creată prin lăcomia omului, excluzând din concertul social pe cei săraci și determinând autoexcluderea celor bogați, dar care, în acelaşi timp, șterge forțat inegalitățile create pe căi naturale, îndepărtând din comunitate sau de la conducerea acesteia, dacă refuză supunerea, pe cei normali. De cealaltă parte, ordinea autorității care face inegalitatea naturală echitabilă și de aceea acceptabilă pentru toți membrii unei societăți coerente, armonioase și demne, egalitatea fiind pentru aceasta dacă nu o stare, cel puțin un deziderat de atins măcar în termeni relativi dacă nu în termeni absoluți.

Totodată, actualul război nu este unul între globalism și suveranism, între globalizarea și naționalizarea istoriei universale. El este războiul dintre un globalism monolitic și centralizat, și unul pluralist și descentralizat.

Viziunea americană cu privire la resetarea lumii construită de America proiectează un globalism cultural ca un „pat al lui Procust" folosit pentru tragerea tuturor culturilor naționale pe un singur calapod. Acesta reprezintă temelia unui edificiu politic dispus ierarhic tot la nivel global, baza culturală determinând forma suprastructurii politice. O singură cultură, înseamnă o singură arhitectură politică și un singur lider. O asemenea concepție exclude sau cel puțin limitează drastic suveranitatea națională.

În acest context Occidentul euro-atlantic colectiv a lansat conceptul de „nouă normalitate". Cel care nu mai poate controla „omul natural" dorește să creeze un „om nou" artificial, depersonalizat, robotizat. Cel care nu mai poate administra o lume normală dorește o „nouă normalitate". „Lumea Nouă" se războiește cu „lumea veche" pentru a-i impune acesteia o „normalitate nouă", adică anormalitatea.

În opoziție, viziunea Sudului colectiv asupra viitoarei ordini mondiale pledează pentru pluralismul cultural. Ceea ce conduce la o structură de putere globală complexă așezată pe orizontală în jurul unor centre de iradiere, ca niște cercuri cu „diametre" aproximativ egale, a căror echipotență se poate menține prin transferuri de membri de la unul la altul în funcție de dinamica intereselor și a creșterii / descreșterii fiecăruia. În interiorul cercului componentele politice își păstrează suveranitatea, dar delegă o parte a atributelor ei unor instituții transnaționale (nu supra naționale) în scopul gestionării comune a intereselor comune și a resurselor puse în comun, spre profitul tuturor. O astfel de abordare face compatibile suveranismul cu federalismul (regional) în cadrul unei ordini globale plurale.

SUA ȘI RIVALII SĂI STRATEGICI

În încercarea sa de resetare a lumii SUA consideră, din ceea ce comportamentul său lasă să se vadă, că principalele sale obstacole, respectiv principalii săi rivali strategici sunt trei: Uniunea Europeană, Rusia și China. Cea din urmă este rivalul strategic principal. Războiul din Ucraina are ca scop final neutralizarea tuturor acestora și astfel crearea condițiilor pentru obținerea obedienței „Sudului colectiv".

În războiul SUA cu rivalii săi strategici, purtat pe teritoriul și prin intermediul Ucrainei, prima victorie a fost repurtată împotriva UE, care este și prima victimă a acestei conflagrații. În confruntarea Americii cu UE (ai cărei lideri german și francez declaraseră cu câțiva ani în urmă că „SUA reprezintă pentru securitatea UE o amenințare mai mare decât cea rusă sau chineză") s-a reușit transformarea acesteia din putere soft emergentă de rangul întâi, în putere hard nesustenabilă de rang inferior, ruperea ei de Rusia, atât din punct de vedere economic cât și politic, precum și izolarea ei în raport cu sursele de energie ruse și piețele de desfacere rusă și chineză, la care se adaugă criza economică acutizată de participarea la războiul păgubos din Ucraina.

Prețul distanțării UE de Rusia și China a fost, însă, apropierea Rusiei de China într-o alianță cu potențial propriu și de coagulare care depășește puterea Occidentului colectiv euro-atlantic, dacă nu imediat, măcar într-un orizont de timp scurt.

Victoria SUA asupra celorlalți rivali întârzie să se producă și devine tot mai improbabilă. Aceasta în timp ce oboseala războiului, fie el dus și numai prin intermediari, dar cu efecte de recul asupra calității vieții în America, începe a se face tot mai simțită. Ca și în trecut, atunci când SUA nu a putut pierde confruntarea militară pe frontul extern, a pierdut-o pe frontul de acasă, unde răbdarea populației este de scurtă durată. Crizele economico-sociale și politice interne pe care America nu reușește să le exporte rapid, se acutizează rapid la origine și explodează în fața puterii americane însăși.

CĂTRE O NOUĂ ARHITECTURĂ DE SECURITATE ȘI CONSECINȚELE EI

În condițiile descrise, SUA plănuiește schimbări și în arhitectura de securitate. Astfel, se prefigurează transformarea NATO din alianță politico-militară defensivă nord-atlantică în alianță militaro-politică (efect al militarizării politicii americane) ofensivă (sub imperiul doctrinei „războiului preventiv"), atât într-o formulă est-europeană cât și în una globală.

SUA a împărțit deja tabăra „aliaților" / „sateliților" europeni în Vechea Europă (cea occidentală) și Noua Europă (cea central-estică). Pe teritoriul acesteia din urmă, extins spre nord prin integrarea fostelor state scandinave neutre Finlanda și Suedia, se deplasează treptat dar constant centrul de greutate al NATO, făcând să apară, cu încălecarea graniței estice a actualei alianțe, o nouă alianță militară de tip NATO dar, de astă dată, orientală sau, mai exact, baltico-pontică. Pilonul de rezistență principal al noii NATO se pare că va fi reprezentat de o uniune polono-balto-ucraineană, care, pentru a fi în deplină siguranță, ar cere să primească România și Republica Moldova ca hinterland.

Pe de altă parte, SUA se retrage din Orientul Mijlociu (dacă nu în totalitate, măcar prin diminuarea drastică a prezenței sale în regiune) și, totodată, globalizează NATO încredințându-i misiunea de a încercui China prin flancul indo-pacific și prin cel nipono-taiwanez. În acest sens a creat AUKUS (Australia, Marea Britanie, SUA) și permite reînarmarea Japoniei, împingând-o din nou împotriva Chinei, așa cum a mai făcut-o cu Imperiul Soarelui Răsare la începutul secolului XX. Atunci aventura s-a încheiat cu bombele atomice de la Hiroșima și Nagasaki.

Această nouă arhitectură de securitate reduce presiunea marilor puteri globale asupra statelor Orientului Mijlociu, permițându-le să își ia destinul în propriile mâini, să își aleagă calea de urmat în istorie, să se reconcilieze între ele (reconciliere deopotrivă cu caracter etnic, precum cea persano-turco-arabă, religios, precum cea între șiiți și sunniți, economic și geopolitic) și să ajungă, inclusiv prin diverse formule asociative, la securitatea colectivă și la pacea necesară unei dezvoltări durabile, în cadrul și cu garanțiile ordinii mondiale emergente sub auspiciile secolului Asiei.

Noua arhitectură de securitate adoptată de SUA, inclusiv sub impactul războiului din Ucraina și al emergenței unei noi ordini mondiale post-americane, creează un spațiu de manevră important și pentru ascensiunea Turciei neo-otomane. Fără a putea egala, cel puțin pe termen scurt și mediu, vechiul rol al SUA în regiune, aceasta va exercita o influență care nu poate fi ignorată. Locul Turciei în jocul politic al Orientului Mijlociu va trebui cu grijă negociat, astfel încât ea să fie un factor de echilibru și stabilitate, iar nu unul de turbulență. Dialogul turco-arabo-musulman va căpăta astfel o importanță specială în perioada următoare, mai ales în contextul efortului necesar integrării regionale.

După ce a refuzat admiterea Turciei și a ratat șansa de a vorbi lumii arabo-musulmane prin gura acesteia, devenind astfel o adevărată putere globală, UE va trebui să se acomodeze cu dependența față de geopolitica Ankarei. O Ankară pe care SUA va putea conta tot mai puțin.

În același context se creează condiții pentru o (auto)reevaluare a poziției și politicii Israelului pe plan regional. Din atare perspectivă Israelul este încurajat să se autodefinească a fi exclusiv și efectiv un actor regional și să își asume răspunderile aferente acestei identități, îndepărtând acuzele potrivit cărora nu ar fi decât un avanpost sau un purtător al intereselor americane în Orientul Mijlociu. Se deschide astfel calea rezolvării problemei palestiniene, a integrării economice regionale având în Israel un motor principal și al încheierii unor noi acorduri abrahamice care să consolideze pacea și să garanteze dezvoltarea tuturor statelor din regiune.

În prezent Israelul are de optat între un război cu Iranul și normalizarea relațiilor cu lumea arabă. Alegerea variantei din urmă pare cea mai bună; în orice caz, este cea mai puțin riscantă. Succesul ei ar putea (re)aduce Iranul, aflat deja într-un triunghi stabilizator cu Rusia și China, în concertul regional medio-oriental ca factor de echilibru și eventual furnizor de securitate.

*********

La încheierea acestei analize, o observație optimistă ar fi aceea că, în tot haosul politic și intelectual prezent, școlile de gândire și centrele de decizie care promovează soluțiile militariste și discursul arogant-narcisist sunt tot mai mult puse sub presiunea curentelor rezonabile, realiste și pozitive.

Cum se explică atunci faptul că pe când în dezbateri apar pretutindeni tot mai multe poziții raționale, deciziile politice sunt tot mai iraționale? În loc de răspuns, îmi exprim speranța că undeva, în spatele scenei devastate de războiul pe care cu toții îl inflamează deși nimeni nu îl poate câștiga (după cum nimeni nu îl poate pierde), au loc, totuși, negocieri discrete între persoane rezonabile, negocieri care vor aduce, până când nu e prea târziu, rezultate benefice.

Adrian Severin