• Tweet

Berlinul se îndoieşte de capacitatea UE de a rezista avansului partidelor naţionaliste şi atacurilor administraţiei Trump. Acest scepticism, fără precedent în Germania, induce temerea că va fi vorba de o vulnerabilitate de durată, chiar de o marginalizare progresivă a Europei aşa cum există ea astăzi, scrie corespondenta din Germania a ziarului „Le Monde".

La cincisprezece ani de la criza euro, succesul partidelor naţionaliste pe Vechiul Continent, patru ani de război în Ucraina fără speranţe tangibile de încetare a focului şi dificultatea celor 27 de state membre de a răspunde la atacurile repetate ale lui Donald Trump au creat, dincolo de Rin, o formă de neîncredere în capacitatea Uniunii Europene de a fi mai mult decât un spaţiu economic.

„Există un scepticism crescând faţă de proiectul european", recunoaşte copreşedinta Verzilor germani, Franziska Brantner. „Când îl apăr, mi se spune: Cu cine vrei să-ţi construieşti Europa? Giorgia Meloni este eurosceptică; Ungaria, Cehia şi Slovacia sunt la fel, Emmanuel Macron nu mai are putere, iar Franţa ar putea să se îndrepte spre extrema dreaptă în 2027", arată Brantner. „Renunţăm să avansăm, în special în domeniul apărării şi securităţii, din cauza ipotezei că Marine Le Pen ar putea ajunge la Elysée în 2027. Dacă continuăm aşa, permiţându-i lui Trump să ne dezbine, sfârşitul UE este posibil", crede lidera ecologistă.

„Sfârşitul UE nu mai este un tabu", îi dă dreptate eseista Sabine Rennefanz, într-o cronică din Der Spiegel, publicată pe 8 ianuarie, în care descrie o UE la capătul puterilor, profund divizată în privinţa problemelor centrale precum noul imperialism al Statelor Unite şi al Rusiei.

„Când ne amintim de începuturile Uniunii Europene, prezentul pare dezamăgitor", scrie ea. UE „nu este în descompunere şi nici incapabilă să acţioneze, dar s-a slăbit din interior". Sfârşitul său, mult timp de neimaginat, este astăzi „mai ales o idee neplăcută despre care nimeni nu vrea să vorbească". Autoarea nu ar fi surprinsă „dacă, peste zece ani, această UE nu ar mai exista. Nu din cauza unei mari revoluţii, ci a unei pierderi progresive de importanţă. Tratatele ar rămâne, la fel şi clădirile. Doar ideea politică care le-ar sta la bază ar dispărea", prefigurează ea.

Cancelarul Friedrich Merz, purtător de speranţă pentru renaşterea Europei la preluarea conducerii guvernului german în mai 2025, pare să fi devenit mai prudent, jucând uneori cartea Germaniei singure. „Dacă nu doriţi Europa, măcar faceţi din Germania partenerul vostru", i-a sugerat el lui Donald Trump, pe 9 decembrie 2025, când tocmai fusese publicată noua strategie americană de securitate.

Preşedintele Uniunii Creştin-Democrate (CDU), al cărui anturaj promitea încă, în urmă cu câteva luni, un discurs important despre viitorul Europei, în linia celui rostit de Emmanuel Macron la Sorbona în septembrie 2017, nu a propus încă nicio viziune şi nicio reflecţie conceptuală.

Entuziasmul său iniţial a fost temperat de opoziţia Franţei faţă de acordul de liber-schimb dintre UE şi ţările Mercosur şi de rezervele Parisului faţă de ipoteza utilizării activelor ruseşti îngheţate pentru a ajuta Ucraina. Incapacitatea preşedintelui francez de a avansa proiectul avionului de luptă franco-german a dezamăgit, de asemenea, Germania.

„Nimeni nu pare să se preocupe serios de UE", singura care poate „apăra modelul de viaţă european bazat pe libertate", scrie cotidianul de centru-stânga Süddeutsche Zeitung într-o analiză publicată pe 11 ianuarie, mergând până la a prezice „căderea Europei începând cu anul viitor (2027)" sub efectul victoriei partidelor populiste şi eurosceptice din Franţa şi Polonia.

UE trebuie să fie mai integrată politic? Să aibă un lider ales prin vot direct? Să fie o federaţie de state-naţiuni? Să aibă o armată comună? Nimeni nu se mai preocupă de aceste întrebări. Mai degrabă „preşedintele american dă tonul dezbaterilor în Europa", deplânge autorul, corespondentul la Bruxelles al cotidianului din München, care se teme că UE „va pieri din cauza indiferenţei".

De fapt, niciunul dintre marile partide istorice pro-europene nu lucrează astăzi la viitorul UE. „Condiţiile pentru un salt nu sunt ideale", rezumă un ales social-democrat, recunoscând că „inclusiv partidele pro-europene se implică puţin, deoarece este puţin probabil ca acest lucru să dea rezultate pe termen scurt".

CDU, în ciuda ADN-ului său decisiv pro-european, evită orice dezbatere pe această temă, deplânge istoricul Andreas Rödder, apropiat al partidului. Acesta spune că aude „două tipuri de critici": pierderea influenţei UE în discuţiile internaţionale privind securitatea şi excesul de reglementare de la Bruxelles, care penalizează economia germană. „CDU nu poate evita o reflecţie asupra acestor chestiuni, altfel totul va exploda în cele din urmă. Uitaţi-vă cât de repede Partidul Republican, care se credea profund liberal, a devenit protecţionist în Statele Unite", avertizează el.

Mulţi analişti germani susţin ideea unui nucleu dur de state care doresc să coopereze în materie de securitate - pledând, de exemplu, pentru o revenire la defuncta Uniune a Europei Occidentale, imaginată de şapte state după război, în cazul în care Statele Unite s-ar retrage din NATO.

Wolfgang Ischinger, preşedintele Conferinţei de securitate de la München, menţionează şi el ideea „unui nucleu de ţări europene similare, gata să avanseze renunţând la regula unanimităţii". El spune că este sigur că mulţi membri ai actualului guvern german şi ai majorităţii ar susţine o astfel de iniţiativă. „UE are un potenţial enorm, dar nu poate, în formatul său actual, să se ocupe de apărare", fie şi numai din cauza absenţei Regatului Unit, consideră fostul diplomat.

„Trebuie să recreăm o comunitate europeană de apărare, ca în 1952", insistă şi Franziska Brantner. „Dar nu la nivelul celor 27, este evident. Europa nu a avansat niciodată decât în format restrâns, cum a fost cazul la crearea euro sau a spaţiului Schengen", argumentează ea.

De la preluarea funcţiei, Friedrich Merz face aceeaşi analiză. În materie de securitate şi apărare, el privilegiază formatul „E3", în jurul Regatului Unit, Franţei şi Germaniei, extins uneori la Italia şi Polonia. O configuraţie considerată mai eficientă decât o alianţă de 27 de ţări, chiar dacă aceasta ar pune în pericol.