Mircea Eliade - Profetism Românesc - Ortodoxia e Creștinismul autentic care dă un sens vieții

Postat la: 23.04.2026 |

Mircea Eliade scria despre Profetismul Românesc în 12 noiembrie 1927, dând definiția a ceea ce se înțelege cel mai exact prin creștinismul ortodox. Nu există o descriere mai exactă despre menirea si sensul vietii dat de crestinism si mai exact cel ortodox decat acea stare de spirit, cum o numeste el, care se va implini prin suferintă. Iata, mai jos, intreg acest text:

E nevoie de o serie întreagă de experiențe sufletești pentru a căpăta acea stare de spirit care e ortodoxia. Conștiința, funcționând pe toate planurile și cu toate ramificațiile, își găsește firesc echilibrul în ortodoxie. Nu trebuie să precipitam "convertirea". Ea se va împlini, așa cum înfloresc pomii - când sufletul se va fi îmbogățit îndeajuns, suferind îndeajuns.

Ortodoxia e, pentru noi, Creștinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete și calde fapte sufletești.

Trebuie să fim creștini - pentru a găsi un sens vieții, sens care să întreacă simpla umanitate și să cuprindă din acel suc al metafizicii, care singur ne orientează. Creștinismul ne luminează o axă centrală în Univers și în noi înșine. Acele conștiințe care trăiesc efectiv o viață sufletească nu pot îndepărta altfel sentimentul tragic al existenței decât prin creștinism. În dreapta și în stânga nu e decât gol. Alunecăm în gol și sfârșim roși de disperare, chinuiți de o problematica filosofică greșit pusă, sau oprindu-ne pe poziții sceptice, sau evadând într-un păgânism senzual care nu poate dărui nici încai uitarea.

Firește, vorbesc aici despre acele puține conștiințe de elită, care înțeleg să-și valorifice viața și să o viețuiască după un tâlc metafizic. Conștiințe care sufereau tragica izolare în fața unui Destin orb - înainte de Hristos. Dar Hristos a coborât asupra omenirii mântuirea. Apariția Lui înseamnă pentru noi axa centrală, nucleul de viață, de elan, de dragoste, de creație. Hristos dovedește realitatea transcendentului și posibilitatea de a-l ajunge prin experiența religioasa. Omul nu mai e singur cu soarta. Acele suflete, nefericite, care se ridică deasupra fiziologiei și a instituțiilor civile - nu mai sunt în primejdia disperării.

Cunoașterea lui Hristos - deși de esență pur mistică, înfăptuindu-se pe plan mistic - transfigurează conștiința, o îmbogățește cu roade dulci, zemoase. Cel care cunoaște (iubește) pe Hristos - e un om cu măduva spinala întreagă. Creștinul înțelege viața - fapt de o considerabilă însemnătate, ce întrece cu mult comorile științei și ale filosofiei! Creștinismul stăpânește sensul vieții - care nu e un sens tragic. Sau, în orice caz, de un tragic omenesc.

Să lămurim. Înțelegeți tragicul insurmontabil al grecului - singur în fața unui destin irațional, imoral, străin? Tragicul creștin e altul: neputința de a rămâne întotdeauna creștin, dualismul carne-duh, slăbiciunea care îl târăște - și e bine să-l târască - în viața păgână, senzuală. Tragicul vieții creștine e fecund. Pentru că pe acest dualism dureros carne-duh se întemeiază cel mai mare bine al umanității: personalitatea. Eu cred că numai un creștin poate avea o personalitate, care, pentru mine, înseamnă: echilibrarea într-o sinteză originală a celor două tendințe potrivnice.

Viața creștină înseamnă siguranța valorii sufletești și a permanenței acestei valori. Așadar optimism, încredere, drum-drept, rodnicie. Așadar, orice drum ar apuca, o conștiință contemporană ajunge la creștinismul ortodox.

Poate lucrul acesta se va împlini târziu, spre sfârșit de viață tristă. Dar se va împlini. Și el va fi luminarea de pe urmă. Care, la unii, se va rosti: Cred într-unul Dumnezeu. Iar la alții va transfigura viața, făcând-o rodnică, adâncind-o, lărgind-o și exaltând-o până la proporții de vis. Iar la alții, luminarea va aduce hotărârea renunțării la viață. Renunțarea eroică, pe care toți trebuie s-o jinduim, și către care nu se înalță decât personalitățile autentice și crunt încercate în lume.