Conturile Vaticanului: Ce reprezintă datoria de două miliarde pe care Bergoglio a lăsat-o moștenire Papei Leon al XIV-lea

Postat la: 13.05.2025 |

În 2013, Benedict al XVI-lea a demisionat din rolul său de vicar al lui Hristos pe Pământ, dar și din cel de șef al unui stat Vatican aflat în mijlocul unei furtuni financiare (era acuzat de Moneyval, autoritatea europeană împotriva infracțiunilor economice, că nu a făcut suficient împotriva spălării banilor) la o lună după decizia Băncii Italiei de a bloca toate sistemele electronice de plată ale statului papal: moment în care nu a mai rămas activ nici măcar un singur ATM.

Cardinalii americani conservatori l-au sprijinit în conclav pe progresistul Bergoglio, sperând că iezuitul energic și radical din Americi avea puterea și determinarea de a pune capăt degenerărilor pe care ascetul Ratzinger nu le văzuse, sau nu reușise să le facă față. Francisc a încercat să restabilească ordinea, a impus mai multă transparență, însă a lăsat lucrarea neterminată din cauza rezistenței Curiei, dar și din cauza unora dintre ezitările sale.

Între timp, pe lângă găurile financiare, care au fost oarecum limitate, au crescut și alte deficite: mai ales cel al fondului de pensii al Vaticanului, o prăpastie de două miliarde de euro. Agenda lui Leon al XIV-lea, deja plină de angajamente teologice (dispute doctrinare între progresiști și tradiționaliști, goana înainte a bisericii germane), diplomatice (revizuirea relațiilor cu China) și apeluri la pace, într-o lume zguduită de o mie de conflicte, va avea totuși subliniate pe primele pagini aceste probleme financiare: esențiale pentru viitorul bisericii, chiar dacă au fost ținute în umbră, fiind departe de valorile pastorale care însuflețesc discuțiile dintre catolici.

Sprijinit de o biserică americană deja obișnuită să urmeze criteriile bugetare moderne în gestionarea resurselor sale, Francisc s-a trezit parașutat într-o lume a congregațiilor adesea alergice la orice contabilitate: teritoriu ideal pentru raidurile finanțatorilor laici fără scrupule, atrași de posibilitatea de a funcționa într-un stat scutit de taxe și fără controale financiare. Astăzi există persoane care îl acuză pe Bergoglio că a făcut puțin și că a predat succesorului său o Biserică aflată în pragul falimentului. În realitate, a încercat să facă curățenie mizând pe determinarea lui George Pell, care părea un adevărat buldozer, începând cu aspectul său fizic impunător. Însă cardinalul australian a găsit în Curie o mie de obstacole, după care au sosit acuzațiile de pedofilie care l-au blocat ani de zile, înainte de a ajunge la o achitare definitivă.

Este adevărat, totuși, că atunci când experții laici chemați să restabilească ordinea au descoperit că, la 40 de ani după scandalurile IOR-ului lui Marcinkus și escapadele financiare ale lui Calvi și Sindona, Vaticanul alunecase din nou într-o mocirlă financiară prin operațiuni precum proprietățile achiziționate imprudent la Londra și i-au cerut să-i pedepsească pe prelații de rang înalt, Francisc a ezitat. Abia mai târziu au sosit procesele Vaticanului cu condamnarea cardinalului Becciu. În autobiografia sa, Bergoglio identifică aceste probleme financiare drept principala problemă a papalității sale.

Confruntându-se cu imaginea dezechilibrelor bugetare tot mai mari ale unui Stat care nu colectează taxe, ci trăiește, pe lângă veniturile din muzeele Vaticanului, din caritate, în principal americană și germană, Francisc a căutat soluții în mentalitatea sa frugală: o Biserică mai modestă și reduceri la salariile cardinalilor. Procedând astfel, a semănat nemulțumire și a împins congregațiile să caute donații, uneori nu dezinteresate, fără a afecta cu adevărat deficitul. În cele din urmă, cu câteva zile înainte de internarea lui la spitalul Gemelli și de moartea sa, pontiful recunoscuse că în privința cheltuielilor, deciziile „dificile" și dureroase erau inevitabile și admisese necesitatea de a apela ceva mai mult la donatori: deseori, conservatori americani care nu prea îl plăceau.

Unii spun că datoria este enormă, având în vedere dimensiunea mică a Statului Papal. Alții spun că este paradoxal ca o organizație care deține o cantitate enormă de opere de artă neprețuite să riște falimentul pentru câteva miliarde (aceeași sumă care a fost cheltuită la Londra pentru a construi noile stadioane Wembley și Tottenham): salvând operele lui Michelangelo, Caravaggio și Leonardo, și că ar fi suficient să vândă câteva lucrări îngrămădite în subsolurile Vaticanului. Un drum umilitor pe care Biserica nu vrea să îl parcurgă. Rămân deci, donatorii. Cei cu cele mai adânci buzunare sunt conservatorii americani de la Fundația Papală și alte organizații filantropice care s-au adunat la Roma în zilele „sede vacante" pentru întâlnirea anuală a strângerii de fonduri numită „Săptămâna Americii". Potrivit Times of London, donatorii fundației papale au promis că vor dubla fondul din acest an la 30 de milioane de dolari și în viitor vor strânge alte 750 de milioane de dolari, „cu condiția să fie ales un Papă potrivit".

Conclavul nu s-a lăsat influențat, iar Prevost nu va fi sabia în flăcări a conservatorilor. Dar, în calitate de american pragmatic cu experiență în gestionarea organizațiilor complexe (augustinienii), ar trebui să știe unde să pună mâinile. Și ar trebui să poată face față unei Curie pe care o cunoaște bine din funcțiile pe care le-a ocupat la Vatican, dar din care nu face parte. În timp ce donatorii americani care cereau mai multă transparență, precum și mai puține salturi teologice înainte, ar trebui să se simtă destul de confortabil cu Leon al XIV-lea.